Meditația, întoarcerea către Sine: un fel de interviu…

 

“Meditația te învață să întorci sensul observației, să te întorci către tine, ăsta este sensul, scopul ei, dacă vrei un scop (tu ești cel care vrei mereu să găsești un scop în orice și oriunde, tu nu poți trăi fără scop… dar asta e altă poveste, atunci haide să găsim un scop meditației…), să lași “outside”-ul și să te întorci către tine. Asta face meditația. De ce să te întorci către tine? Pentru că dacă te afli aici, în postura asta azi, înseamnă că ești un “căutător spiritual” – și ca un “adevărat căutător spiritual”, cred că ai trecut deja prin asta: căutarea spre exterior, mereu exteriorul. Așa este, toată lumea caută mereu în exterior, nu? Bani, relații, dragoste, posesiuni, tot ceea ce consideri tu că nu ai și “că-ți trebuie”… La fel în căutarea spirituală: cauți un maestru, cauți niște tehnici, de meditație, de respirație, mergi la cursuri, cauți o carte – uite, ai o carte lângă tine…Toate acestea sunt însă numai niște repere, sunt niște lucruri preliminare, nu așa ajungi la cunoaștere. Și atunci trebuie întors sensul căutării, deci nu să cauți în exterior, ci să cauți în interior; și asta face meditația”, zice Indra, cu un zâmbet copilăros pe chip.

R: – În cele din urmă este vorba de a căuta o soluție pentru depășirea suferințelor vieții, a stării de ignoranță în sens abstract, o soluție valabilă pentru ieșirea din confuzie, neînțelegerea cu alții sau cu sine însuși? Zic asta, pentru că cel mai adesea, omul, când apucă o cale spirituală nu o face pentru că îi este bine, el caută niște soluții imediate, la întrebări omenești: de ce sufăr eu acum, de ce nu îmi merge cutare sau cutare lucru, de ce sunt deprimat, cum pot să mă vindec? Și le încearcă pe toate, pornind de la pastile, din disperare, iar apoi dispar barierele, acceptă orice, chiar și lucruri precum meditația, pe care altfel nu le-ar fi băgat în seamă.

I: – Ai dreptate, cumva meditația însemnă și calea ultimă de a rezolva niște probleme lumești, deci o putem folosi în sensul acesta, este de fapt cea mai utilă metodă… Lumea vine și vrea pastile și vrea psihoterapie sau vrea confesiune, tratament, rezolvarea rapidă a problemelor. Este varianta omenească de bază, “de pornire”, de a obține repede o alinare, dar, după aceea, soluția cea mai bună este meditația. Pentru că vei descoperi înăuntrul tău diverse alte lucruri, de fapt, întoarcerea spre sine nu înseamnă că ignorăm problema sau lumea exterioară, înseamnă că suntem acum capabili să găsim o altă abordare, o nouă viziune. De ce? Pentru că în momentul în care te întorci spre tine însuți, spre sine să spunem, atunci descoperi că tu nu ești ceea ce credeai că ești: că tu nu ești corpul, că tu nu ești mintea, că tu nu ești emoțiile, că tu nu ești ego-ul. Și atunci când reușești să pricepi aceste lucruri foarte clar, problema dispare, pentru că orice problemă omenească aparține ego-ului, emoțiilor, minții. Iar în momentul în care pricepi că tu nu ai nici o legătură cu aceste lucruri, problema dispare pur și simplu. Acesta este rezultatul ultim al meditației să spunem, în plan lumesc, la ce e bună ea în viața de zi cu zi, aplicația practică a meditației. E o aplicație foarte bună, pentru că scurtcircuitezi toate abordările psihiatrice, psihoterapeutice, toate pilulele, remediile, deci în momentul în care tu pricepi că problema este creată de mintea ta, iar tu nu ești acea minte, problema dispare, pentru că ea este de fapt o creație falsă. Meditația este soluția cea mai simplă și directă de rezolvare a problemelor cotidiene… numai că, la nivelul omului obișnuit e foarte greu de priceput acest lucru, de înghițit faptul că tu nu ești mintea, emoțiile, corpul, după ce o viață întreagă ai fost condiționat tocmai că tu ești mintea, că tu ești prejudecata, că tu ești religia, că “tu ești” – “ceva”…

R: Adică ceea ce ne-au spus ceilalți că suntem.

I: Ceea ce ți-au spus ceilalți, de când ai fost copil și îți spun în continuare. Că tu ești român, că ești creștin, că ești cutare și cutare lucru, filosof, ziarist…

R: Peste tot vedem doar simboluri ale unor individualități, pe diverse grade: o anumită apartenență națională sau de altă natură, individualitatea unor corporații puternice internaționale, softuri care se numesc într-un fel și aparțin cuiva, străzi care au fiecare câte un nume, acesta este mesajul pe care îl primim de la lume, de la exterioritate, să înțeleg, haide să ne fragmentăm, să ne dizolvăm în individualități mari sau mici…

I: Exact, până te pierzi, până uiți esența, esențialul, primordialul, “primordialitatea”. Și de fapt, meditația spre asta duce, spre a redescoperi acea Esență și de a redescoperi că în jurul acestei Esențe totul este o construcție, o construcție a minții tale și o construcție a celorlalți, pentru că mintea ta, mintea celorlalți, valorile, reperele socio-culturale ale unei civilizații, toate acestea coroborează între ele. Și toate acestea crează în jurul sinelui, în jurul esenței tale, un fel de carapace, o aglomerare de tot felul de alte lucruri, iar tu ajungi să te identifici cu această carapace și ajungi să te pierzi tu pe tine... tu nu mai ești sinele, tu devii o anumită individualitate, devii ziarist, filosof, inginer, român, creștin, musulman, hindus, iar de aici încep problemele…

Asta este cel mai evident într-o relație, în toate relațiile de fapt, fie că vorbim de relații de iubire, de șef-subaltern, toate relațiile omului obișnuit se desfășoară între două ego-uri, iar asta e o chestiune foarte tristă, că relațiile aproape întotdeauna se desfășoară între două egouri, nu între două suflete…

La fel și cu problemele, acestea nu aparțin sufletului, ele aparțin ego-ului care le crează, toate problemele sunt în chiar acea carapace, în structura ei, nu în interiorul ascuns de carapace, care este, dacă vrei, sufletul. Și atunci, meditația asta face, face un salt în interiorul carapacei. Tu intri în tine, scurtcircuitezi carapacea sau o deschizi sau sari peste ea sau cumva, depinde de tehnicile de meditație. Dar scopul este același, de a trece de carapace, de a o dizolva și de a ajunge în interior, la Esență. Deci meditația este întoarcerea către sine.

 

R: Adică a te detașa de ceea ce spune lumea, exteriorul și a nu te mai identifica prin asta.

I: Da… dar atenție, tu te identifici nu numai cu ceea ce spune lumea, dar și cu ceea ce spui tu despre tine, pentru că dacă ești puțin atent vei vedea că mintea ta veșnic spune câte ceva, ceea ce spune lumea e numai o bucată, bucata cea mai gravă este însă dialogul tău interior veșnic, ceea ce mintea ta tot timpul, tot timpul râșnește acolo singură și își repetă: că am cutare lucru de făcut, că sunt asta, că nu se cade să fac cealaltă, bine că m-am îmbrăcat așa, acum trebuie să fiu politicos, acum mi-e foame, îmi plac strugurii, acest dialog interior permanent este de fapt, ceea ce te desparte de sinele tău. Și atunci meditația încearcă să treacă de acest dialog, să rezolve cumva problema asta.

R: Care ar fi primii pași de făcut când dorim să medităm?

I: Primul pas, zic eu, ar fi exact înțelegerea ego-ului, cumva să devii conștient că ai o problemă, și că această problemă se cheamă ego și minte. Pentru a depăși o problemă trebuie să devii conștient mai întâi că ea există. Iar mai apoi – o  problemă nu poate fi depășită de la nivelul ei de existență, ea trebuie privită din afară sau de sus sau din lateral sau de altundeva, trebuie păcălită puțin problema. Dar primul pas este acesta, să înțelegi ce e cu ego-ul și cu mintea. Și acum o să te întreb eu pe tine care este legătura dintre ego și minte.

R: Mintea are și ea ego-ul ei sau este o parte a unui ego.

I: De fapt mintea este cea care construiește ego-ul. Mereu. Cum? Prin ce?

R: Prin dialogul interior…

I: Da, exact, dar cum? Despre ce vorbește mintea 90% din timp? Care-i subiectul dialogului interior?

R: Nu știu… despre “eu”, despre “mine”.

I: Exact, despre “eu”! Deci mintea tot timpul vorbește despre “eu”: “eu am de făcut asta”, “eu sunt acum aici”, “eu vorbesc”, “mie îmi este foame”…și tot așa, “eu m-am certat”, “cineva are ceva cu mine”, “cineva mi-a luat mie ceva”. În dialogul ei interior, mintea tot timpul vorbește despre “eu”. Și astfel ea consolidează ego-ul: cu fiecare moment al dialogului interior, mintea mai adaugă un strat ego-ului.

Și atunci care ar fi păcăleala, ce ar face meditația, ca o șmecherie? Păi să oprească mintea. Dacă mintea construiește ego-ul, atunci hai să oprim mintea și atunci se va dizolva și ego-ul.

 

R: Altfel, mintea fiind activă, nu poate să construiască decât ego-uri.

I: Mai tot timpul mintea nu face decât să construiască ego-uri. Bineînțeles că poate să facă și alte lucruri, poate face socoteli la piață, să facă un proiect…

R: Dar tot “eu” le fac, “eu” le gândesc…

I: Da, exact… dar le poți face folosind mintea ca instrument, pentru că într-adevăr trebuie să fie făcute niște socoteli pentru a plăti factura și chiar trebuie plătiți niște bani acolo – acesta e un fapt, iar mintea poate fi folosită în această situație doar ca un instrument; dar dacă tu atașezi la acest fapt afirmații lăuntrice precum “aaa, e factura mea”, “ah, cât mă costă, m-au jefuit nenorociții ăștia…”, deci dacă adaugi la povestea asta a facturii o conotație emoțională (în mod inerent legată de ego!), atunci această poveste a facturii va deveni parte a ego-ului, care se va folosi de ea pentru a se consolida… Sau să spunem că faci un proiect pentru cineva, un design, un ceva. Dacă îl faci pur și simplu de dragul muncii tale, de dragul proiectului – arunci el devine o creație… dar dacă îl faci spunându-ți (conștient sau nu!) “uite ce am făcut eu”, “uite ce bun sunt”, atunci din nou, el va deveni parte a ego-ului. Deci mintea are capacitatea de a lucra și pentru alte lucruri decât pentru ego, dar e o capacitate care la omul neatent se manifestă destul de limitat și ego-ul are tendința de a fura, să spunem așa, de fiecare dată, bucata mai mare de plăcintă. De exemplu, vezi un peisaj frumos și în loc să te bucuri de el pur și simplu, începe imediat acel dialog interior, în care ego-ul se mândrește, “ia uită-te, eu sunt aici și văd peisajul frumos”, nu ajunge să te bucuri de peisajul frumos sau să îl trăiești pur și simplu, ci imediat ego-ul trebuie să îi atașeze un comentariu: “ce frumos e” (criteriile “mele” de frumusețe!) sau altele precum “iată, eu  mă bucur, ce ființă favorizată de soartă sunt eu pentru că mi-a fost dat să trăiesc asta”, etc. Chiar dacă nu o gândești conștient, de obicei se presupune implicit că tu ai parte de o situație minunată, deci bravo ție, sau, ca în primul exemplu, tu ai impus peisajului criteriile tale de frumusețe (sau mai rău, peisajul s-a supus acelor criterii, și săracul de el, s-a încadrat în ele vrând nevrând!). Într-un mod foarte subtil, chiar și o apreciere care pare inofensivă devine o întărire a ego-ului – “îmi place mie”, îmi place pentru că este conform standardelor mele...

Deci asta e foarte important, în momentul în care pricepi că mintea crează ego-ul, atunci va apare și soluția: ca să diminuăm ego-ul – trebuie oprită mintea. În acest sens, meditația, de fapt, oprește mintea, dialogul interior. E o păcăleală pe care o aplicăm ego-ului și minții. Deci acesta ar fi primul pas, după care sunt tot felul de tehnici foarte simple de meditație.

La nivel general am observat că se confundă ideea de meditație, cu tot felul de alte lucruri, deci sub denumirea de meditație au intrat în limbajul “de specialitate” (desigur, mințile au creat deja un limbaj “spiritual” de specialitate!) multe lucruri, multe tehnici: de vizualizare, de căutare a ghizilor interiori (!), de efectuare a unei călătorii șamanice, lumea în general acordă tuturor acestor lucruri denumirea de meditație. Dar de fapt, acestea nu sunt meditație, sunt simple exerciții – exerciții de curățare de chakre, exerciții de vindecat trecutul, exerciții de  tratare a unor depresii, traume emoționale, dar acestea nu sunt meditație de fapt, dacă e să păstrăm sensul originar, oriental al cuvântului.

R: Atunci ce este meditația?

I: Haha, da, deci la început, meditația poate fi considerată un exercițiu, putem spune la început că “facem” ceva și începem atunci ca un exercițiu. Dar pe măsură ce înțelegi ce e meditația tu trebuie să ajungi să fii în meditație, deci ăsta ar fi pasul al doilea. Iar pasul al treilea ar fi să devii tu însuți meditație. Abia după aceea, pasul numărul patru este să înțelegi că meditația este starea ta de fond, că background-ul tău este meditația, liniștea lăuntrică, nu agitația exterioară, iar pe acest background au venit mintea și ego-ul cu deformările și contorsionările lor, și că de fapt, meditația înseamnă revenirea la starea ta naturală, la starea ta normală, natura ta reală să-i spunem, deci de fapt, meditația este natura ta reală, dacă vrei o altă definiție, pentru că ție  îți plac definițiile…

Spuneam deci că la început meditația este un exercițiu, după care trebuie să devină o stare de a fi. Și atunci meditația nu se va mai “face”. Dar de ce să începi făcând ceva? Pentru că toată viața ta este orientată spre a face, atenția ta este veșnic orientată spre exterior, tu faci mereu câte ceva, pentru că altfel nu știi. Meditația, de fapt, este non-acțiune, non-facere. Este exact inversul, dar, pentru că tu nu știi decât să faci ceva, atunci și meditația o să o începi făcând ceva: “faci o meditație”. După care, dacă într-adevăr lucrurile merg bine, ea te va “face” pe tine, tu vei intra în meditație, iar meditația se va desfășura singură, va deveni predominantă, va începe să trăiască singură, prin ea însăși.

 

R: Folosim atenția pentru a medita…

I: Da, folosim atenția pentru a medita, iar cea mai simplă metodă de meditație este vipassana… ea folosește din plin atenția…

Dar încă ceva până atunci: abordarea clasică a meditației este aceea de minte liniștită într-un corp liniștit, la care mai putem adăuga și o inimă deschisă, yoghinii zic că meditația este o minte liniștită într-un corp liniștit, eu am mai adăugat și chestia cu inima, vom vorbi altă dată despre asta, sunt multe de spus despre chakre, despre energii, etc… Aici iarăși ar fi ceva de notat, depinde ce înțelegem prin “corp liniștit”. Aceasta ar fi meditația clasică, toată lumea își poate evoca imaginea yoghinului, în postura lui de lotus, cu corpul liniștit.

Dar meditația poate fi și mișcare… și asta mi se pare ceva mult mai firesc și mai frumos. De ce? Pentru că seamănă cu viața, viața este o mișcare perpetuă. Dacă ne uităm afară, pe geam, vedem că nimic nu e nemișcat, tot timpul se mișcă ceva, vântul, norii, sunetele sunt și ele mișcare, vibrație, mișcarea este  esența vieții, nu există lucruri nemișcate, chit că doar se schimbă celulele acolo înăuntru tău și tu nu le vezi, chit că vibrează aripa unei păsări pe care tu nu o vezi și nu o auzi, mereu există mișcare… la fel, chiar dacă aparent corpul e nemișcat, ceva în el se mișcă, respirația este mișcare, se mișcă sângele în tine, deci nu există corp nemișcat la modul absolut… Și atunci, o abordare mai frumoasă ar fi să înțelegi că exteriorul întotdeauna se va mișca, în timp ce centrul rămâne nemișcat: asta cred eu că este meditația: centrul care este Sinele tău, Esența, rămâne nemișcat, el nu are de ce să se miște, el doar Este, el doar ființează…, iar prin meditație tu devii conștient de el, de acest centru, de acest Sine. Iar periferia, care este Creația, se va mișca și se va transforma, este o înțelegere foarte frumoasă, aceea de a avea un centru stabil și o periferie mișcătoare.

Precum Creația… un centru și o periferie, ceva etern, imuabil și ceva care se transformă, care devine…

R: Astfel putem integra starea de meditație chiar și în acțiunile cotidiene, când mergem la muncă, suntem în autobuz…

I: Bineînțeles, asta spuneam mai înainte, că meditația trebuie să devină viața ta zilnică…, de fapt nu trebuie să devină, ea este deja, numai că tu nu știi asta… este o stare de fond “poluată” și pe care tu nu o poți percepe ca atare tocmai din cauza minții care tot timpul dialoghează și astfel o obscurează. Dar ea este acolo, ea este centrul tău, care este veșnic liniștit, indiferent că asculți o muzică de relaxare sau mergi cu autobuzul sau ai o discuție contradictorie cu cineva, centrul tău rămâne mereu liniștit, în timp ce periferia face diverse lucruri. Doar că tu nu vezi asta…

Deci asta este meditația, după care ar urma starea de contemplație, care e un pic diferită… Cuvântul “contemplație” diferă în funcție de culturi și de școli, unii numesc contemplație ceea am spus eu până acum și meditație pasul următor, dar acest aspect este irelevant. Pasul următor ar fi să ai centrul liniștit, să întelegi că periferia face ceva, că se transformă, dansează sau merge sau se ceartă sau iubește… însă mai lipsește ceva din toate acestea pentru a putea vorbi de contemplație. Ce anume?

Starea de a fi conștient, prezent (aware, awareness). A fi mereu prezent, în acel moment, în acea acțiune, în acel loc. A fi vigilent. Iar aici începe deja altă poveste, de fapt, rafinamentul suprem al contemplației este acesta, un centru liniștit dar și veșnic prezent, în non-dualitate, adică fără etichete, fără nici un fel de judecată. Este ceea ce numim mintea-oglindă. Iar atunci mintea doar oglindește realitatea și poate oglindi mai multe realități în același timp.

Și de fapt aceasta ar fi starea perfectă de meditație sau de contemplație, inclusiv în viața de zi cu zi. O stare de prezență perpetuă, cu acel calm interior, indiferent că faci ceva, orice, poți să tai pâine, să mergi la piață, să faci orice, deci asta e cumva forma finală la care trebuie ajuns.

Pentru asta bineînțeles că sunt exerciții, bucățele de exerciții. Exercițiu pentru vipassana, de interiorizare, atenție și observare, după aceea exercițiul de a-ți urmări mintea, exersarea stării de martor, pentru a înțelege ce-i cu mintea și cu gândurile, după aceea sunt exercițiile de prezență pură, deci toate astea sunt fragmente de practică, și, punându-le la un loc, într-un final dobândim starea de contemplație.

R: Haide să vorbim un pic despre vipassana. Ce este aceasta?

I: Vipassana este, cred, cea mai minunată și mai simplă cale de a înțelege ce e meditația. Această tehnică începe ca o observare. Primul pas din vipassana este observarea respirației. Ne așezăm într-o postură comodă, fie cu picioarele încrucișate, lotus sau “turcește”, ori altfel, care cum poate, cu condiția ca spatele să fie drept, coloana vertebrală să fie dreaptă, iar corpul relaxat, dacă e nevoie, putem ședea pe o pernă mică. Reține că postura trebuie să fie relaxată, iar coloana trebuie să fie dreaptă, de fapt sunt cele două condiții obligatorii pentru toate exercițiile de respirație (pranayama) cât și pentru multe alte tehnici. Și atunci cumva simți corpul ca și cum ar fi suspendat în aer, corpul este echilibrat, coloana dreaptă și spuneam, cumva suspendată și ea în spațiu. Vipassana este un exercițiu foarte simplu, îți observi respirația – și poți să începi cu observarea abdomenului, respirăm abdominal dacă știm unele tehnici de respirație, iar dacă nu, pur și simplu observi cum respiri, fără să forțezi, observi cum se dilată abdomenul, fără să gâfâi, natural, doar observi cum se mișcă abdomenul. Și nu observăm oricum, ci încercăm să observăm cumva “pe dinăuntru”, simțim cum se destinde abdomenul, cum revine la forma inițială, după care observăm cum intră aerul pe nări, observăm respirația la nivelul nasului, apoi intern, cum aerul curge spre plămâni, cum iese afară, deci totul este observație, nu forțat, nimic forțat. Doar observăm aerul, cum intră și cum iese din plămâni, nu ne gândim dacă respirăm sau nu “corect”, nu punem etichete, respirăm relaxați și atenți, fără a ne fi frică de faptul că “greșim”, fără nici o întrebare sau comentariu, doar respirăm. Ce ai obținut după acest lucru, ce ți s-a întâmplat?

R: Am observat că mintea devine foarte liniștită.

I: Exact, în primul rând s-a liniștit mintea, iată că în mai puțin de un minut de observație a respirației, mintea s-a liniștit pur și simplu.

R: Noianul de gânduri, agitația interioară, toate acestea au diminuat.

I: Deci iată ce exercițiu simplu, de liniștit mintea, numai orientându-ne atenția pe respirație. Și altceva? Când mergi cu atenția pe firul respirației îți mai dai seama de ceva. E ceva foarte simplu. Dacă e cineva care are atenția focusată pe respirație, înseamnă că există un acel cineva” care observă pur și simplu respirația. Practic înseamnă că tu nu ești respirația, nu ești corpul, este primul pas spre starea de martor. Tu ești martorul respirației tale. Practic înțelegem că suntem altceva decât acest proces, decât corpul care respiră. Al doilea lucru de reținut este tocmai acesta: dacă există un observator, dar și un obiect de observat, corpul, respirația, atunci e clar că tu ești doar observatorul, și nu ai să te mai identifici cu corpul care respiră. Devine destul de evident că, pentru că noi ne putem surprinde corpul din postura unui observator, înseamnă că fiecare dintre noi nu suntem doar corpul pe care îl avem, în care locuim. Este o observație, o înțelegere cu care ni se poate deschide lumea, pur și simplu doar din observarea respirației, un exercițiu atât de simplu…

Faza următoare a exercițiului cere ca, după ce ne urmărim inspirația și expirația, să conștientizăm pauza de după expir. În pauza de după expir, acolo este o mică “moarte”, cu fiecare inspir trăiești, cu fiecare expir mori, de fiecare dată, în fiecare ciclu respirator. Iar între inspir și expir există o mică pauză, acolo mintea moare. Acolo, de fapt descoperim acel “vid”, shunyata, cum vrei să îi spunem, care este, de fapt, Esența noastră… vom mai vorbi despre asta. Dar acesta este deja un lucru un pic mai greu de observat, de sesizat. Însă încet încet, pauzele de după expir trebuie speculate, iar atenția trebuie să rămână acolo, acesta este tot secretul. În pauza de după expir mintea dispare, cu tot ceea ce înseamnă ea… și rămâne doar Esența: esența ta, esența mintii, Esența a tot…  Liniștea totală, dacă vrei să o numești așa. Fără minte, fără respirație, fără nimic. O fracțiune de secundă, la început, dar după aceea, cu exercițiu, vei putea menține atenția pe această liniște o secundă, apoi mai mult, o secundă și jumătate, apoi încet-încet această liniște va deveni predominantă, va deveni stare de fond. Iar când această liniște devine predominantă, te apropii de ceea ce spuneam, de contemplație: îți vei putea trăi viața, vei putea acționa pe fondul acestei liniști, din această liniște, în mod conștient și lucid. Totul pleacă de la o fracțiune de secundă pe care apoi o lungești un pic, apoi o lungești mai mult…

Bun. După care, alt rafinament al vipassanei este acela de a-ți observa gândurile. Deci în momentul în care tu ai putut să îți observi respirația, ți-ai dat seama că tu de fapt ești observatorul. Și la fel îți vei putea observa gândurile. Ca și cum le proiectezi pe un ecran, sau ca și cum îți imaginezi mintea și gândurile precum un cer cu nori care vin și pleacă, este comparația clasică indiană, deci pur și simplu îți observi gândurile tale, cum vin, cresc, dispar. Și va dispărea astfel și sentimentul că tu ești mintea, că tu ești gândurile, înțelegi că gândurile sunt exact ca un film, ori tu nu ești acel film, tu nu ești acele gânduri, tu ești spectatorul. Ești observatorul gândurilor tale. Deci până acum te-ai dezidentificat de corp, prin observarea respirației și te-ai dezidentificat și de minte, prin procesul observării gândurilor. Și încă ceva, așa cum am observat pauza de după expir, tot așa observăm pauza dintre gânduri: este același lucru. În pauza dintre gânduri vei regăsi aceeași vacuitate, aceeași liniște, sau cum vrei tu să îi spui. Nu e nici măcar liniște, este pur și simplu un “nimic” din care se formează gândurile. Dacă îți observi gândurile, de unde vin și unde se dizolvă ele, vei vedea că ele vin din nimic și că se dizolvă în nimic. Gândurile sunt ca niște apariții, vine gândul din nimic, crește, apoi dispare și se dizolvă în nimic. Și atunci vei pricepe că Esența ta este chiar acest nimic… Pricepi că tu nu ești mintea, că tu nu ești gândurile, pricepi că gândurile vin și pleacă din -, și în – nimic. E puțin înspăimântător la început, dar după care devine fascinant.

R: Este înspăimântător pentru ego-ul care își simte propria insubstanțialitate.

I: Exact, își intuiește propria inconsistență, dacă mintea, gândurile care îl formează vin din nimic și pleacă în nimic, înseamnă că și el are consistența nimicului, iar acest lucru pentru ego este înspăimântător: iată că el nu există! Ori ceea ce face ego-ul mereu și mereu este să tot dovedescă, tuturor și sieși, că el există! și mai mult, că e așa și pe dincolo!. Asta ar fi una. Altceva care este înspăimântător, ce ar mai putea fi? Nu numai faptul că ego-ul tău este făcut din “nimic”, dar îți vei da seama (ego-ul tău își va da seama) că toată construcția vieții tale este bazată pe nimic, toate valorile culturale, toate construcțiile filosofice, sunt oarecum niște relativități, convenții acceptate de o sumă de minți umane care au ca bază gânduri ce vin și dispar din -, și în – nimic… Când spun “nimic”, mă refer la accepțiunea orientală, ca o vacuitate plină de potențialitate, de unde pornește chiar Creația. Dar aici e vorba de cuvinte, de convenții, vorbim așadar de un nimic care nu e nimic, de un vid care nu e vidul cosmic sau cel din tubul catodic, la televizoarele vechi.

R: Deci când spunem vid sau nimic, nu ne gândim la accepțiunea occidentală, de lipsă, ceva care e lipsit în grad absolut de orice.

I: Exact, deci nu așa cum am înțelege o lipsă, o lipsire.

Deci aceasta este vipassana; după ce am înțeles că gândurile vin și pleacă din -, și în nimic, iată cum ți se dărâmă toate tiparele, modelele, certitudinile… Dacă până mai adineaori erai convins de un lucru, acum poți să înțelegi că acea convingere e doar un gând sau un mănunchi de gânduri ale minții tale.

Vipassana este mai aplicabilă decât pare, de pildă, în viața cotidiană: putem observa pauza dintre cuvinte, dintre sunetele unei melodii, ori sunetele din fundalul cotidian. La fel, între cuvinte este o pauză, iar acolo este același nimic. Cuvintele sunt tot o producție mentală, ele vin și pleacă din același “nimic”. Spuneam că acest “nimic”, sau această vacuitate, sau cum vrei să îi spui, este Esența minții tale și din ea se formează gândurile și cuvintele, care sunt ca niște valuri care se stârnesc și se absorb în acest ocean de …nimic.

R: Privind astfel, mintea devine doar o interfață prin care cineva, care nu este minte, experimentează ceva, o realitate pe care o denumim lume sau orice altceva.

I: Mintea este doar un instrument, exact. Sau ea ar trebui să devină un instrument. De fapt, despre minte, unele concepții orientale, hinduse, spuneau că ea este un al șaselea simț. Un fel de organ de percepție, la fel ca ochii și urechile. E un simț, cu care percepi o realitate. Dacă o privești astfel, da, mintea este o chestie funcțională, te ajută sa reții care plantă e bună de mâncat și care nu, care drum e cel corect, unde e nordul, lucruri utile în viață, care au asigurat la început supraviețuirea, era vorba de relaționarea cu exteriorul și încă este vorba de aceeași relaționare…, dar acum are alte valențe, cu timpul mintea a devenit un dictator, a creat un ego, de care trebuie acum să scapi… Odată cu practica ta, pe măsură ce pricepi că tu nu ești mintea, că nu ești ego-ul, ideea de relaționare cu exteriorul nu va mai fi așa de importantă, iar în final vei ajunge să realizezi că, de fapt, tu ești și acel exterior… Dar asta e poate ceva mai complicat.

R: Aș vrea să vorbim un pic de etică. Ar fi foarte tentant să gândim că dacă totul e nimic, atunci totul e permis, că uite, pot să fac orice, pentru că totul e relativ, bazat pe convenții, concepte, care vin din nimic…

I: După cum am mai spus, nu m-am referit aici la “nimic” – în sens depreciativ și vulgar, în sensul unui “nimic” fără valoare în sine. Dimpotrivă, acest nimic este extraordinar de valoros, pentru că el conține Potențialitatea Creației. Pentru cultura occidentală cuvântul “nimic”, “vid”, nu este poate cel mai nimerit pentru a face trimitere la aceasta potențialitate creatoare. Cuvântul “nimic”  poate face trimitere la ciorba cuantică a fizicienilor ori la supa primordială a biologilor… Ne referim la acel nimic de unde se formează și începe totul, uite, chiar și în fizică deja se știe că atomul e mai mult gol decât plin, și atunci vom privi “nimicul” ca acel lucru din atom, care de fapt este mai mult vacuitate – decât ceva concret, manifestat. Privit în acest sens, “nimicul” la care m-am referit nu înseamnă ceva fără valoare, ci tocmai faptul că el conține toate valorile și toate potențialitățile. Acest “nimic” are Conștiință, are energie…, de fapt nu le are, el Este, el Este și poate fi Totul. Este o Potențialitate, și o Conștiință, o energie care poate deveni orice, se poate transforma în orice. Este, dacă vrei, cel mai valoros lucru, pentru că el conține în el toate potențialitățile, este cel care te-a creat, cel în care o să te dizolvi… Este totul, începutul, conținutul, sfârșitul, poate avea diverse denumiri date de oameni, dar realitatea la care aceste denumiri fac trimitere este aceeași.  Aceasta ar fi percepția transcendentă. Percepția imanentă deja atribuie o formă acestei realități, o formă, un nume, caracteristici diverse, pentru că este dificil să pricepi, mai exact – să înghiți faptul că tu provii din …nimic, în ultimă esență. Și atunci acestui nimic plenipotențiar i se dă un nume și o formă apropiată cu ceea ce mintea poate pricepe, conform unui specific cultural, istoric, social…

Meditația te poate aduce la această Esență, la acest principiu unic și ultim, la Existența însăși, la a pricepe cum ești creat, a pricepe unde te vei dizolva și a pricepe că asta este Esența ta, la nivel chiar foarte concret, pornind de la atomii din care ești alcătuit.

R: Am remarcat că vipassana este, în cele din urmă o formă de recunoaștere a unei realități. Un exercițiu care nu falsifică nimic și care are ca instrumente, atenția, corpul, respirația, gândurile, deci lucruri să spunem așa, naturale.

I: De aceea spuneam că de fapt meditația este non-acțiune. De fapt nu am făcut nimic, doar am observat. Și nu putem observa decât ceea ce este, nu am creat nimic, prin meditație nu se creează nimic altceva, doar observăm ceea ce este. Observăm, recunoaștem, conștientizăm. Pornim de la o mică acțiune, de observare, dar după aceea meditația devine non-acțiune pe măsură ce tu devii observatorul. Pe măsură ce nivelul nostru de înțelegere crește, mintea, ego-ul, toate aceste lucruri încep să se îndepărteze de tine. Iar tu rămâi doar acel observator.

R: Aici putem vorbi de o capcană a lumii, care ne prinde în tumultul ei, în vârtejuri emoționale, în care uităm de fapt că suntem.

I: Este o capcană ce este alimentată perpetuu: vorbim de veșnica problematizare, competiție, veșnicul concurs, ideea de a fi bun, de a fi în frunte, sau măcar “în rândul lumii”, a răzbate pe o scară socială sau alta… toate au în spate ego-ul, ceea ce este o cale educațională sinistră. Unde este alternativa?

R: Ceea ce înseamnă că, dacă pășim pe calea meditației, nu trebuie să ne retragem din lume, ci înțelegem să trăim experiența lumii în alt mod.

I: Bineînțeles, vom acționa mai bine în lume, pentru că vom fi capabili să privim diferitele probleme din afara lor, fără să ne mai identificăm cu ele. Le vom putea rezolva obiectiv, vom avea o cu totul altă percepție asupra lor. Când ești prins în probleme, acolo acționezi nevrotic, de fapt reacționează ego-ul tău, care “știe el” anumite lucruri, care nu trebuie contrazis, care e insultat, jignit, care intră mereu în vreo competiție, și așa mai departe. Când însă ești capabil să ieși din problemă, să înțelegi că tu nu ești acea problemă, acea conjunctură, nu vei mai face din asta un război al ego-ului tău, și abia atunci vei fi capabil să rezolvi altfel situația, cu calm, cu înțelepciune, cu luciditate, ne-nevrotic…

Asta referindu-ne la integrarea meditației în viața de zi cu zi. Repet, meditația chiar trebuie să facă parte din viața de zi cu zi, starea de meditație să reprezinte background-ul.

E drept, trebuie la început un pic de antrenament, fiecare cât poate, un sfert de oră, o oră, în colțul lui liniștit, cu spatele drept, într-o atmosferă de relaxare, un pic de exercițiu. După care, practicând și practicând, meditația trebuie să devină starea de fond. Și nu uita, ideea de a fi conștient stă la baza meditației, pentru că prin acea atenție redirecționată asupra respirației sau gândurilor – se presupune că vei antrena și această conștientizare. Când ești atent la respirație, când ești atent la corp, devii prezent. Ești prezent acolo, tu ești observatorul și ești prezent, nu te mai fură gândurile, acțiunile, ești acolo. Despre asta trebuie discutat mai mult, pentru că mai încolo lucrurile devin mai complicate.

 

R: În ce sens?

I: Mă refer la starea de observator sau la starea de martor, aici iarăși, sunt cuvinte diferite în cărți diferite, în abordări diferite. Starea de martor presupune un efort, efortul de a fi prezent, e ca un fel de antrenament, te antrenezi voit să fii prezent, să-ți observi diferite aspecte ale ființei tale. Starea de contemplație este o stare fără efort. În starea de contemplație pură tu ești acea minte-oglindă, aici nu mai există efort, este de fapt starea de non-dualitate, în non-dualitate nu mai există efort pentru că nu mai există o tensiune a contrariilor… Cât timp ești observator ești încă în dualitate: tu, cel care îți observi gândurile tale, deci există încă dualitate, tu și gândurile, tu și mintea… asta spuneam că folosește la dezidentificare și reprezintă o mare evoluție față de modul agitat în care funcționează mintea axată pe afirmarea ego-ului în viața de zi cu zi. E o mare evoluție…, dar este doar o etapă… pasul următor reprezintă de fapt desăvârșirea stării de meditație: și anume non-dualitatea. Acolo vorbim de starea de contemplație în care nu mai există nici un fel de observator. Observatorul și observatul devin unul și același. În starea de minte-oglindă, nu mai există un personaj care observă, nu mai există un obiect al observației… și nu mai există nici măcar observația…

Dacă “observi”, în toată această înlănțuire, elementul comun este starea de a fi prezent. Antrenamentul de a fi prezent, ca parte a tehnicii vipassana, poate fi făcut zilnic, folosindu-te de rutina zilnică. Mături prin casă – în clipa aceea ești prezent și ești acolo, pur și simplu devii măturătorul perfect, măturatul e singurul lucru pe care îl faci. Ești prezent în fiecare acțiune a ta, asta este o fărâmă de meditație deja. Ești atent la ceea ce faci, ești acolo, prezent.  Asta nu înseamnă că nu poți să îți faci planuri pentru ziua respectivă. Dar le faci rapid, dar apoi, când acționezi, ești prezent. Tot ceea ce faci – fă conștient și cu bucurie și cu toată trăirea ta, cu toată implicarea ta în actul respectiv.

R: Deci faptul de a medita și starea de a fi în lume, ba chiar în acțiune nu sunt deloc contradictorii.

I: Aș vrea să înțelegi faptul că samsara, lumea omului de fiecare zi, cu schimbările și provocările ei, și mai departe, lumea vrăjitorilor să-i spunem, o lume a energiilor, voinței și intenției, nu sunt deloc diferite de nirvana, lumea liniștii, bazată pe acel vid despre care spuneam că nu este un “nimic”, ci o potențialitate creatoare… Vorbim aparent despre mai multe realități; atenție însă, raportările sunt diferite, raportările le fac realități diferite: într-un mod ne raportăm la exterior cu mintea, cu ego-ul, individualitatea, pentru a acționa, pentru a ne atașa sau detașa de un lucru sau ființă, creăm astfel lumea “mea” și a lui “celălalt”, iar în alt mod trăim prin non-minte, fără concepte, doar trăim, mai bine spus, doar suntem. Samsara nu este diferită de nirvana, nu există o samsara” și o nirvana”… doar percepția noastră asupra lor diferă. Schimbați deci percepția. Asta este starea de contemplație în care samsara și nirvana devin una. Voi nu sunteți sclavii lumii materiale și emoționale, nu vă mai plângeți de realitatea de zi cu zi, care vă înlănțuie, această înlănțuire există doar în mintea voastră, pentru că acum aveți această percepție. Dorințele, atașamentele, gândurile voastre sunt cele care vă înlănțuie, nu lumea în sine. Schimbați percepția și veți deveni liberi…, sau, de fapt, vă veți recunoaște libertatea.

La asta folosește meditația, contemplația, la a descoperi ceea ce ești sau, dacă vrei, la a descoperi în sfârșit, că ești

Indra

(textele aparțin autoarei, copierea, transmiterea sau altă utilizare a lor se poate face doar după obținerea permisiunii și cu respectarea fidelă a conținutului… mulțumesc!)