Marinela: Maestrului meu… și unei libelule…

Posted by on Sep 28, 2020 in CUVINTE..., MARTURII | 0 comments

Ființe , cunoscute doar sub numele de brazi, pisici, gândaci, albine,  câini, oameni –cum ne spune Sutra de diamant, se topesc în căldura lui august… O libelulă și-a încetat zborul și a rămas pe pământ, culorile au părăsit-o, aripile -i sunt casante, din când în când spasme îi alungesc corpul, stârnind  fiori in cei câțiva privitori. Moare. „Nu-ți fie frică” se aude șoptind vocea Indrei, „nu ești singură, suntem aici, cu tine”…, deschizând o poartă spre „alt nivel de conștiință – a unor altfel de percepții, de simțiri, de înțelegeri”. A face pentru alții, a-i asista în moarte , indiferent dacă acești alții fac parte din lumea libelulelor sau a gândacilor sau a oamenilor. Să-i vezi, să-i simți. Oare cât pot eu să-l simt pe omul de lângă mine, pe oamenii din ceea ce numesc viața mea, cu neputințele lor, cu încrâncenările lor,  prinși în neiertările lor…?! Cât de real pot să mă detașez de rolul lor în viața mea și să-i privesc  ca pe ființe avâns propriul lor parcurs în Existență?! Cât de caldă, cât de deschisă mi-este inima?! De fapt chiar nu știu, nu simt… Cuvântul compasiune nu înseamnă compasiune… Cum se simte compasiunea? Darămite să simt moartea libelulei și să-i ofer ajutor în moarte… Copilul meu e obosit și speriat și plânge, iar eu stau la 2 metri infiniți distanță și nu pot să-l iau în brațe  fiindcă s-ar teme (există „ o fluturare de Covid” în familia noastră) și mi se topește inima de drag și grijă… Un strop, un sâmbure de compasiune? Să-l simt, să-l cultiv, să-l păstrez spre aducere aminte, spre întoarcerea înspre alții. Să oferi ajutorul corect, să te transformi în ființa care ai vrea să fii… Sau, poate mai ușor, în ființa care ai vrea să fie lângă tine când despre moartea ta va fi vorba – și nu despre moartea libelulei… Și cumva înțeleg în mine că nu pot, chiar nu pot să fac asta ca un om obișnuit… și înțeleg  nevoia să mă transform „în ceva mult mai înalt și mult mai curând” (Nichita Stănescu). Recunosc (măcar cu mintea, la început), că „derutată de neștiință” nu pot singură, am nevoie de îndrumare, de ajutor, de un Maestru. Și uite, există asemenea ființe, există un Maestru, în lumea mea.  „Nu–ți fie teamă, nu ești singură”… Există astfel de ființe…: doar să le cer ajutorul, să vreau să mă schimb, pentru mine și, mai ales, pentru ceilalți, începând, da, cu copilul meu și apoi, mergând mai departe spre copiii altor ființe…, că le numim libelule sau altfel …, că acum sunt bătrâni…, că vorbesc sălbatic sau nu…, din toate timpurile, din toate lumile…   Marinela Da, consacrăm, iar și iar, eforturile...

Read More

Indra: Astăzi a murit un pisic…

Posted by on Sep 9, 2020 in CUVINTE..., MARTURII | 0 comments

Astăzi a murit un pisic… Neștiut, al străzii, al nimănui… Plin de răni, de sânge și de viermi… Pe un trotuar, în picioarele oamenilor trecători, care nu s-au sinchisit, nici unul, să vadă dacă mai miaună sau nu… Pentru că el încă mai mieuna. Oameni la fel de trecători – ca și el… Dar care se cred nemuritori, în marea lor îngâmfare și orbire! Mi-am găsit curajul, pentru acest pisic, să dictez practica Guru yoga, ceva mai în amănunt. Ca să nu fii murit degeaba: o mică ofrandă pentru toate ființele nevăzute, ne-auzite, ne-știute, care mor în tăcere, ne-băgate în seamă de lumea grăbită și foarte plină de importanța ei și de treburile ei. Nu ne gândim la moarte, nici măcar când ne împiedicăm, foarte concret, de ea! Guru yoga este practica pregătitoare – pentru fiecare  zi de practică. Dar și pentru practica finală, powa, a transferului de conștiință. De care habar nu avem. Noi nu vom muri niciodată! Înregistrarea se va afla pe grupul de înregistrări. Desigur, doar pentru cei...

Read More

Marinela: Poveste LiLA despre conștientizare…

Posted by on Jun 13, 2020 in CUVINTE..., MARTURII | 0 comments

Poveste Lila despre conștientizare   O tabără LiLa despre conștientizare, în iunie 2020, după o pandemie ciudată, o tabără spre „folosul și învățătura ”tuturor, indiferent de  forma de manifestare  – mașini, munți, poieni, gunoaie, oameni, pisici, gândaci cu burta mov … O tabără LiLa este o „ poveste cu final neașteptat” , care se construiește clipă de clipă, luând alte forme și înțelesuri, ale fiecăruia și ale tuturor… Dacă te lași, într-o tabără LiLa (și nu numai) ai acces, prin grația Maestrului, la starea de miracol… Practici un exercițiu- aparent doar coregrafie – și, dincolo de corectitudinea fiecărei mișcări în parte, simți cum „valul” se compune ca un tot  prin participarea fiecăruia… Desenezi în Univers unghiuri clare și înveți să te golești de tine, construiești „octaedri” în tine, fractali ai Manifestării, module ce devin parte dintr-o „coloană a infinitului”- și te pleci în fața acestei necunoscute simțiri… Desfaci aripi de energie pe care le desfășori în energia spațiului înconjurător și renunți, pentru o clipită, la tine-eu…. Simți frânturi de Ananda în „jocuri simple” , râme –care te dizolvă ajutându-te să conștientizezi dincolo de tine, întregul… Simți spațiul și dintr-o dată te faci mic , pentru că așa simți, că trebuie să te miști cu blândețe prin Univers, să nu-l rănești… și ceri iertare… Dar nu vă lăsați amăgiți, ca să mergi mai departe trebuie să ai curaj. Pentru că ajungi să te vezi și, atunci , ai nevoie, după cum spune Spiritul, de „curajul disperării” ca să mergi mai departe… Conștientizare înseamnă să vezi și să te vezi, să te auzi ridicând tonul când explici ceva, sfâșiind o bucată de hârtie cu nepăsare, simțindu-te atacat de o observație… Cineva te rănește cu o observație măruntă și durerea disproporționată te face conștient de rănile pe care tu le-ai provocat, nesimțind, nevăzând…și ți se face rușine… și spui iartă-mă și mulțumesc… O tabără LiLa nu este o poveste cu prinți și prințese, ea  te face mai conștient de „gunoaiele” din tine, de care tu ești responsabil… Și da, pentru a accepta și trăi așa, mai conștient și mai mic,  îți trebuie curaj… și să te lași învățat… Mulțumesc frumos Indrei pentru toate câte ne învață, pentru toate miracolele la care ne face parte…   Marinela  ...

Read More

Dana: Despre nevoia de Învățături și un șopron vechi cu coceni de porumb. Și despre Impermanență.

Posted by on May 19, 2020 in CUVINTE..., MARTURII | 0 comments

Despre nevoia de Învățături și un șopron vechi cu coceni de porumb.Și despre Impermanență. În lumina străvezie adusă de firave raze de soare străbătând anevoie prin micile crăpături din peretele de paiantă, plutește o mare de praf. Pe pămânul bolovănos și aproape cavernos al interiorului zac de-a valma câteva mormane de coceni vechi de porumb, sticle fără vârstă acoperite de țărână și diverse alte obiecte, cândva gospodărești: butoaie, putini, site, unelte.  Lemnul lor, acum cenușiu, prăfos și trist, pare că plânge după grija măinilor ce l-au iubit cândva. Și care astăzi nu mai sunt.Totul se tânguie mut printre uriașe pânze de păianjeni. Ei au preluat blând, tăcut dar neabătut tot acest spațiu și micul dar adâncul univers din el. Intrăm să rostuim puțin interiorul.  Orice mișcare naște nori de praf, pereții gem și ei cu mici valuri de pământ sfărâmat, pânzele de păianjen se împotrivesc distrugerii, totul face ca atmosfera să fie irespirabilă.  Cât de des, e nevoie de o fugă afară, în lumina clară a zilei, pentru o gură de aer proaspăt și curat.  Cât e de bun gustul acesta și ce balsam pentru nările și gâturile noastre, devenite hornuri înnegrite de funingine.Oare nu la fel sunt și viețile noastre ? Oare nu trăim la fel, în spații (mentale, emoționale și chiar fizice) înțepenite în trecut, cu tot ce reprezinta el (întâmplări, știuturi, împotriviri, emoții, reacții, poteci ale minții) ? Câteodată, prea rar, atingem cu o clipire a inimii grozăvia interioară și dăm fuga “afară după o gură de aer proaspăt” din Învățături. Și e ca un nectar. Ca o ridicare din pâcla văii spre vârful limpede, calm și puternic.Se percepe mult mai ușor nevoia fizică de aer curat într-un spațiu îmbâcsit. Mult mai greu merge simțirea autentică pentru nevoia disperata de Învățături (concepte, practică etc) și cale spirituală. Dar ne putem ajuta de prima pentru a o cultiva pe a doua.Și ne putem ajuta de vederea limpede a faptului că oamenii care au construit acel șopron, care au strâns toate acele lucruri și toată munca lor de o viață, au dispărut ca un fum, a fost un vis. La fel va fi și cu noi, și cu viețile noastre.Ce va conta în acel moment ? MULȚUMESC Maestrului pentru că am putut să simt și să înțeleg acestea.Mulțumesc Sanghă-i pentru ajutorul și suportul în curățatul șopronului (fizic și...

Read More

Delia: Date personale…

Posted by on May 1, 2020 in CUVINTE..., MARTURII | 0 comments

Date personale…             În tabere practicăm mai mult, mai serios, mai cu folos. Este imediat vizibil, prin tot felul de întâmplări speciale, ”drăguțe”, unele de-a dreptul spectaculoase (despre unele din ele într-o poveste viitoare… 😊). Senzația este de a intra în flux, în curgerea Existenței – o stare aparte, certitudinea că Universul te sprijină, zâmbește conspirativ și îți face cu ochiul, prin faptul că face posibile acest tip de situații. Le-am numit altă dată – sincronicități.             Știi cum e, dragă cititorule – ca și când lucrezi la un proiect zile, săptămâni, luni și totul se așează atât de bine, fiecare aspect la locul lui încât iese un puzzle perfect. Ei bine, cu sincronicitățile e un pic diferit: faci tu bucata ta, ceri ajutorul pentru restul, consacri ce ai făcut ”pentru toate ființele” și vin multe, multe contribuții exterioare, miraculoase și perfect integrate, astfel încât obții un fel de ”floare a vieții”, din care vezi, acum, o bucățică. Cam așa cumva, luând în calcul, mereu, faptul că sunt destul de sărăcăcioase cuvintele.             Întâmplarea din povestea noastră este o astfel de bucățică.             Tabără de vară, sezon serios de drumeții. Noi, grupul de practică, cantonați pe undeva în zona cetăților dacice. Într-una din zile facem o excursie mai lungă și, la retur, ne vorbim să oprim pe la piață să mai cumpărăm niște legume, fructe, ce era nevoie pentru pregătirea meselor… țintind, desigur, cu precădere, zona de desert – sezon de vârf de pepene galben și roșu. 😊             Ajungem la piață în Orăștie, cam așa pe sfârșit de program, ne dezmorțim, ne plimbăm pe la tarabe, vorbim scurt de un necesar, căutăm cele mai bune opțiuni, ne împrăștiem să investigăm disponibilitățile… Cu lista și cu portofelul în mână, mă întorc și dau o strigare, pentru că pierdusem din ochi personajul responsabil cu rezervele din cămară. Strig:             – Antigona? Antigona?             Mă întorc și dau nas în nas cu femeia care vindea la taraba de lângă mine și care mă privește cu o față plină de uimire și emoție și îmi spune:             – Dar de unde știți cum mă cheamă?             Uimire și pe fața mea. Întârziere de sinapse neuronale, într-o primă fază nu îmi dau seama ce vrea să spună; apoi zâmbesc și eu, emoționată: – O chemam pe prietena noastră… Aveți același nume… 😊             Doamna era de o altă etnie. Numele părea… ireal, alipit acelui personaj.             Dacă am vorbi de o Maria, Elena, Ioana, Andreea, sau Alexandra (sunt cele mai des întâlnite prenume în Romania, conform Wikipedia) nu am avea o poveste; dar Antigona… 😊             Ei bine, să vezi emoție pe cele două doamne ale noastre. Niciuna dintre ele nu a mai...

Read More

Delia: A celebra viața…

Posted by on Apr 27, 2020 in CUVINTE..., MARTURII | 0 comments

A celebra viața… Moartea e un subiect morbid, mi s-a spus recent. Ciudat, zic, mie mi se pare că din contră. Gândul la moarte mă duce înspre recunoștința de a fi aici, spre celebrarea vieții. Plecăm într-o seară de la sală, cu temă de casă: exercițiul de a ne pregăti, astăzi, de culcare, ca și cum ar fi ultima zi. Să las totul în casă, gândindu-mă că așa va rămâne, că mă culc și nu mă mai trezesc… Îmi fac de lucru, mă foiesc, într-un final fac exercițiul – termin de pus toate cele în bună regulă, mă pun în pat, izbucnesc în lacrimi. Noa, da’ ce s-a întâmplat, mă întreb? Îmi răspund: dar nu am apucat, încă, să trăiesc… Mă auto-liniștesc: bine, fată dragă, dar ai peste 30 de ani, ai prins niște primăveri. Mă justific: am fost pe aici, dar asta nu înseamnă că am trăit. Iată, așa reiese la bilanț… Trece o perioadă, vine pandemia de coronavirus… Fir-ar să fie! Reiau exercițiul și îl duc mai departe. De ce fac asta? Ca să mă obișnuiesc cu ideea, desigur. Pentru că, după câtiva ani de practică, nu pot să nu observ obstinația cu care evităm subiectul, indiferent de vârstă, nivel de inteligență, situație socială. Pentru că este la mine sub nas…: mi se poate întâmpla. Zilele astea a devenit o ”posibilitate” (sau probabilitate?!) mai mare decât până acum. Șed și încerc să simt, să trăiesc această experiență. Mă raportez și eu, cum pot, la situații anterioare din viață. Cam cum ar fi?! Trec procedurile tehnice la care am asistat cu toții de câteva ori până acum, este demarată organizarea bunurilor și activelor, vin parastasele, trec și alea… Timpul curge și, după câteva zile, mai multe sau mai puține, de la caz, oamenii numiți familie, prieteni, își reiau activitățile, viețile. Anotimpurile se scurg, omuleții sunt trăiți de viață… Nu spun asta cu niciun fel de senzație de disperare, tristețe, sau acuzare, ci, pur și simplu, ca o constatare. Când acest bardo în care sunt acum, situat între naștere și moarte, se va încheia, toți cei care rămân în el vor continua să viețuiască aici. Fiecare după putințele lui. Tu ești urgența! spun Învățăturile, prin intermediul Maeștrilor. Tu ești urgența! Îmi aduc eu aminte, în cadrul procesului de contemplare a proprei treceri, transformări, schimbări de bardo… Ca să nu zic moarte. Pentru că e morbid. În fața morții contează două lucruri: cum ai trăit și starea ta din acel moment. Dacă moartea este mama tuturor fricilor și nici nu îndrăznesc să mă gândesc la ea și Doamne ferește să se pună problema că aș muri eu vreodată, cum aș putea să fiu cât de cât pregătit, adică să am...

Read More
p {font-size:10%}