De la a rezolva problemele noastre – la a înțelege că nu suntem decat o manifestare a Existentei, o continuă mișcare, transformare, drumul trece printr-o Școala. Ascultăm cu atenție, mai mult sau mai puțin cu mintea, încercând să întelegem logic – ceva ce nu se poate cuprinde, infinitul. Parcă am avea nevoie de scheme, soluții, pe care să le aplicăm conform tiparului de elev conștiincios. Adunăm cunoștinte, citim, cerem algoritmi, de parcă simplul fapt că i-am citit și poate învățat pe dinafară – ar însemna că i-am și integrat, că sunt în noi, profund. Venim la sală și credem că practicăm: dar suntem tot în noi, tot cu problemele noastre, reinventate, mereu, mereu.

Când ar fi mai simplu să ne deschidem, să ne încredințăm Existentei, să primim Învățăturile, fără un scop anume. Și poate așa – să simțim, auzim, să ascultăm altfel. Și Școala poate că nu se termină niciodată și nu primește nimeni coronită la final. Pentru că nu mai este nimeni, acolo.

Am reuși să ieșim din realitatea statică, greoaie, a lanțurilor atașamentelor și am trăi în fluxul natural al vieții și al efemerității ei. Și – da, sunt soluții. Mă uit la mine, apreciez cât pot, ascult observațiile, mă văd – ce mă împiedică, mă văd dacă mă opun, mi-e frică, nu am curaj, sunt rigidă, bolovan… Vin la Școală, atentă, prezentă și constientă, angajată cu încredere, devotament, recunostință; și practic: din întelegerea nevoii de schimbare, cu responsabilizare, deschidere, compasiune, bucurie, dăruire. Cad obiceiuri, se dărâmă ziduri, bariere, ies din cerc, nu am formă, mă dizolv, mă cuprinde viața. Dintr-o atitudine interioară de “nu știu”, de deschidere, de recunostință față de Maestru, Existență.

Antigona