Plecăciune, Iisuse…

Sau Namaste, haide să ne închinăm în fața Sinelui care pătrunde totul…, care ne pătrunde și ne trăiește și “pe noi”…

 

Iată, “vine” Paștele… Oamenii sunt iarăși preocupați de cumpărături, mâncare, ouă de ciocolată, iepurași colorați, vacanțe, petreceri… Iepurași roz și milioane de ființe ucise… Oameni preocupați doar de povestea lor… De lumea lor iluzorie, în care iepurași roz aduc cadouri…, mormane de cadouri pe care și le fac ca să ascundă egoismul, ura, ne-simțirea, ne-păsarea… Ca să nu le mai vadă… Dacă nu le mai vedem, poate că ele nu sunt de fapt acolo, speculează mintea.

Tu unde ești oare, Iisus? Tu nu mai faci parte, de mult, din această poveste a lor… Ai rămas un chip cioplit, un pretext sec pentru toate astea: oare cine te mai simte, cu adevărat, în inima lui?! Oare cine să te audă, strigând de acolo?!

“Am stat în mijlocul lumii și m-am arătat lor în carne și i-am găsit pe toți beți și nu am găsit pe nici unul din ei însetat. Sufletul meu s-a umplut de durere pentru fiii oamenilor, căci ei sunt orbi în inimile lor și nu văd” (Luc 21). Ei sunt beți de ne-înțelegere, Iisus, mințile lor sunt confuze și dușmănoase, privirea le este încețoșată, opacă, rea… Inimile lor sunt oarbe, Iisus, inimile lor nu văd, nu aud, nu iubesc, nu simt, nu înțeleg…, nu se deschid, sunt ferecate, sunt de piatră…

Ei vor să mănânce și să bea… Dar au uitat de mâncarea și băutura cea mai sfântă, care sunt vorbele Învățăturilor… Sau nici nu au știut asta vreodată; și nici nu îi interesează, de fapt… Ei nu sunt însetați, Iisus, de aceste vorbe…, ci de răutate și invidie, prin asta trăiesc ei, prin otravă… “Iisus a spus: Cine bea din gura mea va deveni ca mine, și eu, de asemenea, voi deveni ceea ce el este și cele ascunse i se vor descoperi” (Ioan 4). Ele ar trebui să fie mâncarea și băutura, și nu acea otravă zilnică și zădărnicia… Mâncarea și băutura care să îi transforme – în Tine, într-un Iisus…

Iartă-mi îndrăzneala și ne-smerenia de a sta lângă picioarele tale, ca să plâng… Ca să plâng, alături de tine, acea durere, a ignoranței, cruzimii, violenței, neînțelegerii celor care te-au răstignit… Oameni știuți, oameni neștiuți, care răstignesc mereu, clipă de clipă…: prin gânduri, fapte, vorbe… “Căci ceea ce intră în gurile voastre nu vă va spurca, ci ceea ce iese din gurile voastre, aceasta vă va spurca” (Tom.6, Luc.11) Gânduri, fapte, vorbe, care răstignesc, de fapt, Dumnezeul din ei…, care “spurcă” Dumnezeul din ei…

 

Ce forță de tunet ai tu, Iisuse, în cuvintele tale…, incredibil…! Dar ei nu aud nici tunetele…

 

Lasă-mă să stau la picioarele tale, să plâng și să încerc, alături de tine, să spăl câte ceva, măcar puțin, din acea ignoranță, violență, orbire, “spurcăciune”, prin “mine”… Cine știe, poate că răstignirea îi va mântui, cândva, când vor simți…, când vor simți și ei – în ei, răutatea lumii, cruzimea răstignirii…, când se vor vedea cu adevărat și se vor cutremura de ei înșiși, când schimbarea va deveni singurul drum posibil…

Un alt Maestru numea acest drum – “Calea”…

Căci într-o lume duală, răutatea dăinuie, este acolo, la nesfârșit. Cureți, transformi, și ea se reface înzecit, precum capetele balaurului din poveste… Este nevoie de mulți maestrii, de multe răstigniri, de multe lacrimi…

Este nevoie de multă forță, de multă luptă… Dar tu știi asta, Iisuse, vorbesc acum doar pentru ceilalți, care nu te-au înțeles defel… Și doar le-ai spus “Poate oamenii gândesc că eu am venit să aduc pace lumii. Ei nu știu că am venit ca să aduc dezbinări în lume, foc, sabie și război (…)” (Tom.10, Luc.12)  O luptă cu iluzia eu-lui, cu atașamentele, identificările, cu toată agoniseala ego-lui, pe care și-o apără cu toată violența posibilă…

 

“Iartă-i Doamne, că nu știu de fac”… Probabil că “plata” pentru “mântuirea” lor, este răstignirea, nu, Iisus? Ce minunăție, ce bucurie a jertfei… Dar oare ei înțeleg-simt asta? Faptul că te lași răstignit, cu adevărat, pentru mântuirea lor?

Voi îndura cuvintele grele, așa cum elefantul îndură săgețile bătăliei, pentru că mulți vorbesc sălbatic”… (Dhammapada, 13)

 

Lasă-mă să plătesc eu pentru tine, pentru că te iubesc mult, lasă-mă să iau eu violența, răutatea ta, aș lua întreaga ta karmă, dar cred că nu se poate așa, trebuie și tu să înveți, să crești… Lasă-mă, plătesc eu atât cât e posibil, pot să fac asta, am să fac așa pentru că te iubesc, vreau să te ajut mai mult decât orice, mai mult decât viața…, te iubesc, Omule…, cum nimeni nu te-a iubit…, te iubesc cu o altfel de iubire…, poate că ai s-o simți și tu vreodată…. Unii o numesc Ananda, e doar un cuvânt… Am să fac orice ca să simți și tu acea iubire… Cândva, dacă nu acum, vreodată… Iubirea aceea este Acolo, așteaptă, este infinită și fără timp, așteaptă în acel Infinit, în acel Non-timp…, vei ajunge și tu, știu asta, se poate… Eu am ajuns, alții au ajuns, se poate! Trezește-te…

 

“Iartă-i Doamne, că nu știu de fac”… Eu sunt nimeni, nu are cine să ierte… Iartă-i Tu, Doamne, mântuie-i Tu, spală-i de mizerii, eliberează-i de atașamente, eliberează-i de ei-înșisi-cei-plini-de-răutate… Fă Tu asta, Doamne, căci eu nu pot, pentru că nu exist… Doar Tu exiști… Eu sunt doar o formă, doar câteva cuante de energie, mai grosieră sau mai subtilă, “pe care le numim doar” trup, și minte, ar spune Sutra de Diamant, privind de undeva de Dincolo…

Dumnezeul devine lume duală…, apoi se jertfește pe El însuși – pentru ca Omuleții, să ajungă, și ei – Dumnezeu. Pentru ca Omuleții să întrevadă acel Dincolo…

Iar unii chiar se trezesc și încep să “se înalțe”: încep să se ridice din dual, transcend… La început doar aud câte ceva, neclar…, apoi încep să înțeleagă…, din ce în ce mai mult…, apoi acea înțelegere devine dorință, iar aceasta îi va trage din magma lumilor duale… Ce frumos, să vezi suflețelele, cum încearcă să se desprindă și să se ridice…, iar unele reușesc, încep să zboare, încep să întrevadă acea altă lume, iar apoi, cu aripile lor încă ciunte, bat cu nerăbdare și cu durere, încearcând să ajungă mai repede – Acolo…

Continuă să mergi”, Omule, continuă să mergi, nepătat, neatins”…(Dhammapada, Buddha Sakyamuni)

“Cel care caută să nu înceteze să caute până nu va găsi, și atunci când va găsi se va tulbura, și dacă se va tulbura se va minuna și va fi rege peste tot” (Tom.92, Luc.11)

Continuă să mergi, Omule…, încearcă să ieși din lumea ta omenească, duală, unde există răutate, cruzime, răstignire…, răstignire care devine jertfă…, jertfă care te va susține tocmai în acea înălțare a ta… Înalță-te, susținut fiind de acea jertfă…

Reamintește-ți jertfa, Omule, pleacă-te în fața ei: în lumea ta, ea este cât se poate de reală… Și ea se va transforma în Înălțare…, pentru ca apoi, să se dizolve, înapoi, în Dumnezeu…

Indra