Maki…

 

Maki a murit, pisoiul meu cel frumos, cel minunat, cel perfect… Cel pe care l-am ținut în brațe – atâția ani, cel care m-a bucurat de atâtea ori, când mă întorceam acasă tristă, de la serviciu, de prin drumurile mele omenești sterpe și seci…, mereu Maiki era acolo, cu căldura lui, cu moliciunea și torsul lui, așteptându-mă – ca să îl mângâi, ca să mai petrecem împreună încă o seară…

Împreună…

Încă o seară…

Mereu credem că mai avem timp. Mereu avem alte lucruri mai importante de făcut: de mers la serviciu, de plătit ratele, de vorbit cu nu știu cine, de salvat aparențele, imaginea mea care trebuie mereu salvată și îmbunătățită…, apoi trebuie să îmi cumpăr o mașină, nu mai merge așa, fără. Apoi trebuie să repar acoperișul. Apoi trebuie să merg în concediu.

N-am timp de un pisoi. Un pisoi e doar un pisoi, până la urmă.

 

Și, desigur, trebuie mereu – să vorbesc, să vorbesc, să vorbesc… Ori asta îmi ia timp!
Maki poate să aștepte: și, de fapt, el va fi mereu acolo, așteptându-mă. Avem timp, altădată, poate poimâine, poate la sfârșitul săptămânii, vom sta puțin împreună. Acum am ceva de făcut. Ceva important.

Maki mă așteptă, el este oricum acolo și nu are nimic de făcut.

Iar mie mi se cuvine asta, să stea și să mă aștepte.

 

Ieri Maki s-a hotărât să plece: probabil s-a săturat să mi se tot frece de picioare și eu să nu-l bag în seamă, “lasă-mă acum, am treabă, mă încurci!”

 

Acum tac și plâng: Maki, am irosit timpul, am irosit zilele, serile, căldura, iubirea… Nu mai pot vorbi nimic acum, Maki…, s-au dus vorbele…
Cum să repar asta, cum să ajung la tine?! Unde ești? Nu te mai văd… Aș avea atâtea să-ți spun…, toate cele pe care nu ți le-am spus…, nu am găsit suficient timp -să te simt, să-ți spun că te iubesc… Te iubesc, Maki! Mă poți auzi??
Dar oare cât o să mă țină asta?!

Mâine am de mers la serviciu, trebuie să fac lucrarea asta importantă, e un proiect urgent…, se așteaptă rezultate!
Taca taca taca taca.

Uit…

Uit?

Așa fac mereu: am timp! Mai las și practica niște ani…, poate la pensie, atunci am să fiu mai liber. Până atunci – mă așteaptă ea. Are răbdare practica, au răbdare, Învățăturile, doar așteaptă de mii de ani, pot să mai aștepte puțin!

Și, de fapt, mi se cuvine asta, să mă aștepte: PE MINE!

Las empatia, compasiunea, pentru mai târziu. Și ceilalți pot să aștepte, acum am de făcut un proiect. Apoi trebuie să mănânc, ceva sănătos. Iar mai târziu mă uit la un film. E timpul meu liber, fac ce vreau cu el.

Să aștepte, ceilalți, cu nevoile lor cu tot! Compasiunea – să aștepte și ea!

 

“Toți murim, ce atâtea…”: am auzit-o și pe asta, o frază dură, rece, tăioasă… Dar cu penibile pretenții spirituale, “știu eu asta, toți murim! Vă spun eu!”

Așa este, toți murim. Dar până atunci… hei, ce facem??!!

Păi mergem la serviciu, păi mâncăm, păi ne mai dorim câte ceva, apoi luptăm ca să obținem acel ceva, păi adun, tot felul de chestii, “să am”. Repar acoperișul, merg în concediu.

Maki poate să aștepte. Ceilalți – pot și ei să aștepte, compasiunea poate să aștepte, la fel – înțelegerea, iubirea, comunicarea, simțirea…, a-ți arăta dragul pentru alții, a-l ține în brațe pe Maki, a-l asculta cum toarce…

 

Pot să aștepte, toate astea. Sunt o persoană importantă. Nu am timp pentru fleacuri.

Nu am timp pentru Învățături: poate la pensie.

 

Fleacuri?!

 

Nu, nu avem timp! E doar o veșnică păcăleală! Nu ne așteptă, nici Maki, nici ceilalți, nici Învățăturile…

Te iubesc, Maki…

Și culmea este că Maki nu era pisoiul “meu”… (ci a lui Carmen, o știți unii dintre voi – din tabere sau de la Suceava…)

De ce am scris atât de “personal”? Pentru că este, foarte personal…

Totul – este foarte personal…

Suntem toți – Una, mai știți? Durerea – este aceeași, Maki este în noi toți… Vom ajunge să simțim asta… cândva, după practică mai multă, după ce ne mai rafinăm percepțiile, după ce mai cad zidurile… După ce mai învățăm – să ne pese…

Dar iată că se poate asta, Maki a fost și al vostru, al unora…, măcar pentru câteva momente, măcar pentru o seară…

Maki a reușit să deschidă câteva inimi! Ceea ce nu au reușit să o facă textele mele abstracte… despre inimi!

Corectam un text mai vechi, exact despre asta, despre “deschiderea inimii”, să-l pun într-o carte viitoare: vorbe, vorbe, vorbe, vorbe… Dar a apărut Maki: să fie, iarăși, un mic miracol?! Sau, poate că – “miracolul” se află exact în acele inimi, ale voastre, de unde poate, din când în când, “înflori”?!

Doar să îl las…

Doar să am timp, pentru înflorire…

 

De ce am scris atât de personal?

Universul ne vorbește mereu, prin orice… Ieri mie mi-a soptit asta, haide, scrie despre Maki “al tău”…, scrie despre cum se vede de la tine, scrie despre toate inimile împietrite, care nu mai au timp să iubească, să vadă, să simtă…

Care nu mai au timp – să trăiască, ar spune Delia…

Care irosesc vieți întregi – ar spune Mihaela…

Care sunt oarbe, nu văd nimic în jur – ar spune Nona…

Am de mers la serviciu…, am de…, trebuie să…, acum nu pot…

Dar și până la serviciu, o poți “vedea” pe bătrâna știrbă care caută prin gunoaie, dar care îți zâmbește, așa, fără dinți (fără dinții cei mai albi, “dinții Colgate”…), pe femeia care mătură frunzele, având grijă de strada “ta”, și care se fâstâcește și nu știe dacă se cade să îți răspundă la acel “bună dimineața”, tu ești un domn…, oare ce poți să vrei tu, de la ea?! Poți vedea pisicul fără coadă, care a fost accidentat rău și pe care l-a dus, un om binevoitor la doctor, și i-a retezat coada, cu plexuri nervoase cu tot, dar pisicul trăiește și e țanțoș și vorbăreț, stăpânul străzii… Da, mai sunt oameni binevoitori…

Vezi astea?! Sunt, cu siguranță, și pe strada ta…

Și sunt ale noastre, ale tuturor! Noi suntem asta, noi suntem… tot! Și durerea, și bucuria, și râsetele, și lacrimile…

 

Lasă-mă, nu am acum timp de toate prostiile astea, “deschidere, empatie, lacrimi, simțire”… Mă  lași?! Mă grăbesc acum, și nici măcar nu este vorba despre mine în toată povestea asta…

 

Ba da.

 

Maki a deschis câteva inimi, chiar dacă numai pentru câteva clipe… Mai este ceva speranță, așa-i, Maki dragă?

Încă nu am uitat să plângem…, ce bine…

Drum bun, Maki, în drumurile tale… Mulțumesc, Maki…, te iubesc, Maki…