A începe să vezi muntele…

Abia când începi să cureți acolo, înăuntru, se răscolesc și ies la iveală tot felul de mizerii și creaturi, bine ascunse în ungherele întunecate și întortocheate ale minții…

Te sperie de-a binelea, uneori nici aer nu mai ai! Te sufocă, de-a dreptul, urâțenia lor!

Oare unde se duc cuvintele Învățăturilor, de ce se izbesc de “mine” și fug care încotro, de ce nu rămân să facă ele, în mine, ce au de făcut? Să mă schimbe, să mă transforme – în acea ființă minunată despre care vorbesc Ele…

Nu au loc să intre în mine, cuvintele Învățăturilor, de aceea ricoșează!

Îmi cer iertare că nu mai este loc – de câtă “agoniseală” am înghesuit peste tot, în toate locșoarele și firidele știute și neștiute, atâta timp…

Ce aventuri palpitante s-au derulat în filmul meu de “capă și spadă”: să am, să fac, să adun, să fiu, să demonstrez cine sunt și ce pot! Câtă risipă de energie, doar fum…

Până când… stop! E doar o clipă, când vreau – nu vreau, mă opresc; și nu știu ce se întâmplă, de unde vine și ce vine… cum, când, eu???

Și nu știi încotro s-o iei, nu mai ai putere nici să disperi, nici măcar să te scalzi în suferința ta călduță. Fumurile agoniselii se risipesc, nu mai sunt de nici un ajutor. Doar fumuri, doar iluzii…

Pentru că Dumnezeu e răbdător, îți dă și tot îți dă, te mai atenționează – poate vezi, poate auzi…: dar tu nimic, pe cai mari, în goană, spre nicăieri.

Și gata.

Nu înțeleg ce e cu întunericul greu care mă copleșește. Dar undeva o luminiță pâlpâie stingheră. Încerc să ajung la ea, cât mai aproape, e tare greu, mă mai opresc, ezit…, mai e și frica… Acolo sus, când eram cu hățurile în mâini, ce vremuri…

Apoi, cu fiecare milimetru de “curat” obținut, se mai face un picuț de loc și pentru “altceva”, pentru iertare, pentru mulțumesc… Pentru văzut.

Mai fac un pas tremurat, parcă se distinge ceva, un contur, e Muntele, modest și tăcut, blând și aspru deopotrivă, atât de răbdător și iertător…

Iartă-mă, Munte, că nu te-am văzut până acum, am trecut în goană, nu am avut timp pentru tine, te-am ignorat și nici măcar n-am încetinit, măcar așa, puțin…, să te observ, să te văd…, poate să te cunosc…, poate să te descopăr, să te iubesc…

Capul în țărână, plecăciune adâncă, lacrimi de recunoștință: pentru că m-a ajutat, m-a îndrumat, doar El știe cum, răbdător și iertător.

Învăț să simt “Mulțumesc”

Învăț să simt “Iartă-mă”

Învăț să simt “Da”

Învăț să simt Recunoștința

Și curăț, curăț fantomele trecutului și deșeurile toxice care m-au sufocat atâta timp. Fac loc – pentru “altceva”. Fac loc din ce în ce mai mult…

Învăț să mă văd

Învăț să simt Iubire

Învăț să simt Compasiune

Învăț că simplu nu înseamnă puțin

Învăț că soluția – înseamnă soluții, de fapt

Învăț să dăruiesc cuvintele cu rost, cu respect și compasiune, cu drag și cu răbdare.

Și curăț, mai departe, pentru că mai sunt acolo creaturile perverse ascunse…, și când ies… vezi stratul 43, apoi, poate, pe următorul… Fac loc – pentru a vedea și a învăța.

Învăț să tac și să fac

Învăț să primesc

Învăț să dăruiesc

Învăț să caut ritmul

Învăț de la prietenul meu, Teiul, răbdarea și dăruirea, iubirea și bucuria

Învăț să învăț

Învăț ce înseamnă altfel

Și ceasul ticăie, sigur de el, sârguincios, neobosit, continuu…

PS: În timp ce scriam chiar cuvântul “iartă-mă”, am primit un mesaj de la acei foști “dușmani”. I-am mulțumit.

Mulțumesc Indra

Omulețul cel disperat să evolueze…

 

Dar asta se întâmplă doar după ce practici, cu sârguință… uneori niște ani. Abia atunci începe să se crape stratul de cimentare de suprafață (mai știți? acele “straturi” despre care tot vorbim…). Abia atunci încep să iasă demonii – de frici, de răutăți, de orgolii, de aroganță, marile violențe… Toate acestea au nevoie de crăpături, de acele breșe în straturile tale de ciment, de protecție.

Ei bine, în acest moment – cei mai mulți fug: îngroziți tocmai de ceea ce iese din ei. Neagă demonii proprii, dar neagă și Învățăturile, sau se răzbună, cu furie, tocmai pentru că Învățăturile au răscolit acei demoni, urâțeniile bine ascunse dedesubt, ca nu cumva să strice stratul de poleială al “eu”-lui (“vai de mine, oare chiar așa să fiu eu?”, “da, chiar așa!”, “ba nu, mă insulți, eu nu sunt așa, eu nu am nevoie de toate astea, nu rezonez…”).

Cei mai mulți – fug, trântind ușa, de obicei tare revoltați și supărați pe Învățături sau pe amărâtul de învățător. Cred și eu că “nu rezonezi” cu ceva care îți strică exact imaginea de sine cea minunată. Trăntind o ușă, în spate – spre acea posibilă imagine a ta, de fapt…

Alții însă înțeleg și continuă, cu curaj și încredere: abia de acum încolo va începe adevărata practică… Aceea a conștientizării și a “curățării” eficiente.

Deasupra există un mare strat de beton, care nu te lasă să vezi nimic înăuntrul tău. Care nu te lasă să te apropii de nici un fel de profunzime, sau de simțire…

Ei bine, acest strat va trebui crăpat, fărâmat… cu pickhammer-ul, dacă e nevoie… Cu pickhammer-ul unei practici susținute, perseverente, curajoase, tenace.

Altfel nu se va întâmpla nimic: betonul va rămâne la locul lui, iar tu vei rămâne dedesubt, în zona ta “convenabilă”, de “confort știut” și de păcăleli călduțe. Acolo unde nu vezi, nu simți, nu auzi nimic: totul este doar o orbire, o confuzie și o rătăcire, repetitivă; cu “speranța”, că, vreodată, poate, va fi altfel.

Ei bine, acel “altfel” – va trebui să îl inițiezi tu. Începând să spargi acel strat de ne-vedere, ne-simțire, ne-mișcare, ne-auz…

Este ceea ce face, și ceea ce vă mărturisește, Nona…

Eu am semnat-o “Omulețul cel disperat să evolueze”, o veți recunoaște și în cărți…

Acea “disperare” este motorul cel bun: spre spargere, spre conștientizare, spre schimbare…, spre a continua drumul, către acel “altceva”.