DESPRE RESPONSABILITATE și ALGORITMII LiLA…

 

Această mică relatare se vrea despre a învăța și despre aplicarea Algoritmilor LiLA în viața de zi cu zi. În plus ilustrează nebunia ego-ului, a orgoliului, și felul în care ne construim vieți nefericite, tensionate și urâte.

Este vorba despre o situație de familie, pe care, din ignoranță și prostie, am ales să o gestionez pe baza programelor mele mentale vechi, adică același mod de funcționare din ultimii 18 ani. Nimic nou pentru nimeni, probabil, până aici!

După o dimineață de contrări și certuri, am plecat spre muncă, plină de nemulțumire și de indignare că lucrurile nu se așează cum vreau eu; și în același timp, plină de tristețe pentru că rănesc oamenii așa zis dragi, apropiați, și la care, dacă ar fi să o luăm pe legile omenești simple, ar trebui să țin, să îmi pese, să las lucrurile să se așeze și după nevoile lor, chiar dacă uneori acestea nu sunt identice cu ale mele.

Încercam să mă liniștesc și m-am surprins, într-un moment de onestitate, că mă ocupam cu, ce credeți?! să caut pe cineva pe care să dau vina. Am intors, în capul meu, povestea de nenumărate ori, să îi văd unghiuri diferite, doar doar, dintr-o anumită perspectivă, putea să fie cineva vinovat, măcar parțial, pentru starea mea, pentru că nu îmi pasă, pentru că sunt egoistă și rea. Și cumva, din interior, nu am putut: ca și cum s-au sedimentat în mine, în toți acești ani, Învățăturile, Algoritmii, și mi-am dat seama dureros de clar că nu este nimeni pe care să pot da vina, că trebuie să îmi asum egoismul și prostia, faptul că sunt violentă, închisă, că nu îmi pasă, că este mereu vorba despre mine și tare rău îmi pare să o spun – că repet în continuu aceleași situații, roată! Și m-am speriat gândindu-mă că am trăit până acum destul de mulți ani, că sunt adult, conform normelor omenești de vârstă, și că responsabilitatea îmi este totuși atât de străină!!! Grav cu adevărat este însă faptul că nu există posibilitatea de a învăța, de creștere, fără asumare, fără responsabilitatea propriei vieți, a modului în care alegem să gestionăm situațiile. Copil fiind am crezut că înțelepciunea vine cu vârsta. Constat acum pe propria-mi piele că nu este deloc așa, că trebuie depus efortul corect pentru aceasta.

Situația descrisă este nostimă dacă ne putem observa strădaniile de a ieși mereu neșifonați dintr-o situație. Cât de mult am putut să mă străduiesc să găsesc pe cineva vinovat, oricine, doar să scap eu, sau mai mulți oameni vinovați câte un pic, cu mine ieșind, desigur, basma curată din toată povestea.

Este în același timp tristă – pentru că mi-am dat seama că probabil toată viața m-am fofilat, am funcționat la fel și am avut, din acest motiv, parte de prea puțină creștere, evoluție ca ființă. Adică, dacă până la 37 de ani nu am învățat să fiu responsabilă pentru cuvintele scoase pe gură, pentru acțiunile făcute, lucruri elementare de om matur, unde să mai vorbim despre non-violență, smerenie, inimă deschisă…

Pe de altă parte m-a emoționat prezența în viață a algoritmilor, faptul că sunt cumva structurați înăuntru și mă saltă din șanțurile vechi, din repetiție, “știut”, ignoranță. Pentru asta însă trebuie lucrat cu ei, mult, serios, cu responsabilitate și cu drag, trebuie să mă deschid, să le permit să mă pătrundă și să schimbe interiorul, să devină parte din el.

De fiecare dată, cu fiecare astfel de întâmplare, mă întreb, din nou, repetitiv – “Oare cât de multe îmi scapă – din a trăi frumos, non-violent, în flux?” și totodată este mereu un îndemn la practică, mai serios, mai cu inima deschisă, cu mai multă încredere…

Delia