”Să trăim de ca și când mâine n-ar exista”

 

Asta nu înseamnă să trăim fatalitatea lipsei de mâine, ci bucuria eternității lui astăzi.

Conștiința absenței zilei de mâine și a permanenței zilei de astăzi va deschide în noi un alt fel de înțelegere, mai presus de păreri, vorbe și explicații.

Ne va durea orice cuvânt aruncat la întâmplare pe apa sâmbetei, fiindcă apa sâmbetei nu e un râu ce trece pe nicăieri, ci o apă care trece pe la noi prin piept.

Ne va seca orice acțiune irațională, a oricui, chiar dacă a fost făcută de habar n-avem cine în colțul celălalt al lumii, care nu e nici rotundă, nici pătrată, nici cubică…

Nu e nicicum, doar e…

Această Conștiință trezită nu ne va mai permite să facem nimic într-o doară.

Nici să enunțăm vorbe fără să gândim, nici să facem fapte iresponsabile, nici se emitem gânduri fără rost.

Nici să emitem păreri despre orice de ca și cum am fi atoateștiutori, ori cumva oracole ale lumii…

Nici să credem că Pământul e sacul fără fund din care putem scoate la nesfârșit ”jucării pentru satisfacerea mofturilor noastre”.

După un timp ne vom deprinde să nu mai tot aruncăm cu pietrele părerilor în apele gândurilor.

Cu nimic, în nimic…, în nimeni…

Fiindcă vom simți cum de la noi pleacă și tot la noi se întoarce totul.

Fiindcă vom conștientiza că fără a fi nimic suntem TOTUL…

Că ziua de mâine nu există și că aici e casa noastră…

Și nu ne vom mai permite nebunia să aruncăm cu gunoaie peste tot prin ea…

Să trăim simțind multidimensional că această clipă cuprinde Totul și Existența toată e în ea…

Să fim…

FIE…

…de ca și cum nici ieri, nici azi, nici mâine… n-ar exista…

Cu recunoștință și iubire fără margini,

Oana

 

Zici bine, tu, Oana dragă…

Dar – haide să fim sinceri: chiar facem asta??

Sau ne îmbătăm, din nou, cu cuvinte frumoase pe marginea unei alte lozinci interesante?!

Bine-ar fi să nu fie așa…

Dar capcana cuvintelor frumoase e mare…, la fel – credința cum că noi chiar facem și chiar suntem așa! (Ține, desigur, de acea pemanentă dorință a unei imagini de sine minunate, cu care ajungem să ne auto-păcălim amarnic )

Mintea își închipuie că dacă vorbim despre câte ceva măreț – chiar suntem acolo.

Nu suntem; dar am putea, măcar, încerca – să ajungem.

Indra