Două pisici și cu mine, “eu – cheia a tot”…

 

– Maya avea doar trei luni când a ajuns în casa omuleților. Puiul-pisoi găsi acolo doi pui de om, omulețul-băiat și omulețul-fetiță, cu care se împrieteni. Preferata ei era, de departe, omulețul-fetiță, dormeau împreună, vorbeau…, Maya chiar se minuna că puiul de om fetiță înțelege ceva din limba ei.

În anii care urmară îi învăță pe omuleții ei (mai ales pe omulețul-băiat și pe omulețul-tată), cu răbdare, ce este tandrețea, îi învăță să-și exprime sentimentele, să spună “te iubesc”, să (o) mângâie, să spună chiar și iartă-mă (atunci când, nefiind  prezenți, o mai călcau pe coadă).

Anii trecură și plecă întâi omulețul-băiat și apoi omulețul-fetiță. Casa însăși se impregnă de tristețe. Omuleții-părinți se străduiau să meargă mai departe în această nouă viață.

Maya era singură cât era ziua de lungă… Era din ce în ce mai amărâtă. Și atunci omuleții-părinți  se gândiră să-i aducă în dar un pui mic de mâț, negru și zglobiu, pe Leia. Surpriză, Maya nici nu vru să audă, se amărâ chiar mai tare și pisoiașul nedorit – ajunse astfel în apartamentul omulețului–bunic!

 Mărturisiri ale omulețului-mamă:

Eu sunt cheia a tot, deci eu sunt cheia comportamentului Mayei! Agresivitatea, intoleranta, teama, răutatea, gelozia, dar mai ales frica… toate sunt in mine! Eu îmi apăr teritoriul !  ”Să nu apară aici nici un alt pisic, cât de mic!” Nu arăt prea bine, acolo, ascunsă sub grația felină a Mayei!

Și văzând cum se poartă Maya cu pisoiașul-cadou, am înțeles-simțit că ceea ce credem noi că “este bine” si este un “dar potrivit”, pentru o altă ființă s-ar putea să fie, din punctul ei de vedere, o mare agresiune; și să-i aducă, în loc de liniște, un plus de nefericire!

Și totuși, și neașteptat, “victime” colaterale ale acestei stări de lucruri sunt Bunicul si domnul Ghiorghiță, la care nici nu mă gândisem, care trăiesc o stare de bucurie continuă de când împart apartamentul cu pisicuța Leia! Toată casa lor e mai vie!

I: Cam așa e…, fiecare dintre noi – conține totul! Uneori – foarte evident, alteori – ascuns sub alte stive de “straturi” derutante.

Pe lângă asta, însă, atenție și la mecanismele de impregnare (care funcționează și cu un animăluț și cu locurile și cu orice; doar că, poate, nu întotdeauna foarte vizibil). Pentru asta – vezi algoritmul impregnării, apoi cursul despre impregnări energetice, nu insistăm acum; precizăm doar – că animăluțul din casa ta – poate fi impregnat, ca un burețel, cu energetica ta și a casei tale; iar ceea ce manifestă el – reprezintă, de fapt, și câte ceva și din energetica ta.

Da, tu ești cheia a tot. De unde și posibilitatea de a curăța în tine… (dar atenție, ne-egotic, ne-speculativ, nu “pentru că așa vreau eu”, am vorbit despre asta destul de mult…), de a tot înțelege mai departe, de a aplica Învățăturile (inclusiv algoritmii), iată, chiar la relația cu o pisică.

Iar cu Bunicul cel fericit… da, Universul e tare șmecher, le potrivește de nu se poate… Asta înseamnă interconexiune, interdependență, matrix… Tu cu lecția, Bunicul cu extazul, Leia – cu iubirea…, să nu se piardă nimic . Integrăm, totul, în matrix. Mai rămâne Maya…, să vedem cu ea ce se va petrece…, poate se mai dezgheață și ea, drăguța…

 

– Mie mi se pare demnă de remarcat forţa ataşamentului. Fiindcă lumea din casa cu pricina era legată de Maya, acolo a fost adus un alt pisoi, iar când Mayei nu i-a plăcut, tot pisoiul cel nou a plecat. Ca să nu fie supărată pisica “principală”, un alt suflet trebuia plimbat dintr-o casă în alta. De ce era mai importantă Maya decât Leia? Întrucât egoul locatarilor spunea asta.

– Cred ca e un comentariu corect. Cumva se leagă și de ceea ce credem noi “că știm” că reprezintă acel “bine” pentru alții! E un alt strat, prezent si el: “eu” am decis ce și cum trebuie să se întâmple, într-o anumită situație, “spre binele lor”.

Apoi mai e ideea că suntem în egală măsură responsabili de ambele pisicuțe ajunse în viața noastră. Apoi, extrapolând, suntem responsabili de toate fiintele (și non-ființele?) din viața noastră!

 

I: Bine, haideți să mai vorbim câte ceva. Să aranjăm puțin ideile voastre, care sunt bune, dar să vedem și legătura lor cu conceptele Școlii. Și încă altele.

Să luăm acum comentariul legat de atașamente. Să reluăm: pisica mare este supărată pe pisica mică, intrusa; pisica mică este dată bunicului. Nici o clipă nu s-a pus problema de a renunța la “pisica principală” sau de a găsi vreo altă soluție. Să vedem, oare, de ce funcționează astfel oamenii?! De fapt lucrurile sunt ceva mai subtile, nu e vorba numai despre atașamente, ci despre ceva mai mult și mai subtil. De ce gândesc oamenii așa?

Faptul că am petrecut cu ea mai mult timp, faptul că m-am ocupat de ea (niște ani), asta îmi dă dreptul, implicit, de a o considera “pisica mea”. Este pisica “mea”, eu decid ce fac cu ea și “este normal”, mi se cuvine, să fie așa! Și, desigur, fiind a mea, mă atașez de ea, ca de orice posesiune.

Am investit în pisica asta – grijă, timp, bani, preocupare; e a mea, mi se cuvine să fie așa și e dreptul meu să decid ce e mai bine pentru ea; în plus – eu știu ce e mai bine pentru ea.

I: Iar toate astea fac parte din programul “al meu”, din mecanismele ego-ului de a-și însuși una și alta, și de a le alipi zonei lui de confort, de a avea drept de decizie asupra lor, de a le controla.

– Dar poate că o și iubesc, sincer!

– Și sunt responsabilă de ea, e de atâția ani cu mine…, ce să fac acum cu ea?!

I: Sigur că da, acestea nu se contrazic. Sunt straturi “suprapuse”, dacă vrei (să amintim aici Algoritmul straturilor). O iubesc, mi-e dragă…, cu siguranță. Și sunt responsabilă de ea, cu atât mai mult cu cât, de ceva timp, îi cam controlez viața! I-am luat libertatea de a zburda pe afară, am închis-o în casă, am sterilizat-o… (iată, de fapt, cam ce i-am făcut pisicii…, din nou – aplicând criteriile mele de “ce e bine de făcut”). E normal să mă simt respondabilă acum și bine că sunt!

(Desigur, aici și-ar avea locul discuția despre Calea de mijloc, despre alegeri…, ar mai fi încă un volum de discuții, dar multe texte deja sunt scrise…, deci nu dezvoltăm acum!)

Revenim. O iubesc, sunt responsabilă de pisică; dar, în plus, ea este “a mea”! Acesta este aspectul pe care vreau să îl accentuez acum.

(Și iată unul dintre motivele acestui titlu de grupaj de mici comentarii, “Ce am învățat de la pisica mea”: încercasem cumva să vă forțez să observați cuvântul “meu” – alipit pisicii…) Nu, nu e pisica mea! Dar pot să o iubesc și să am grijă de ea, pot să o admir, să mă minunez de ea, să mă bucur și să mă joc cu ea; sunt responsabilă, dar fără să pun stăpânire pe acea ființă (așa cum am tendința să fac cu cele mai multe ființe și obiecte din viața “mea”).

Vorbim, deci, despre ceva mai profund decât atașamentul. Vorbim despre mecanismele de posesiune ale ego-ului, care funcționează la fel – cu o pisică, cu o casă, cu un om. Am investit în ceva – iar acel ceva devine al meu. Nemaivorbind că societatea pe asta îți bazează unul dintre mecanismele ei feroce de funcționare: dau banii – înseamnă că e al meu. Și, mai subtil, la fel se poartă ego-ul și cu chestiunile abstracte: am investit în facultatea asta – implicit mi se cuvine titlul de… (medic, terapeut, etc.), e al meu, înseamnă că sunt asta(= identificarea), apoi am să mă port ca atare, pentru că  “am dreptul” să acționez așa și pe dincolo. Și voi face asta complet automat, fără să îmi mai pun de loc problema că, poate, nu mi se cuvin toate astea…

Complementar să amintim aici algoritmii spirituali “Nimic nu mi se cuvine”, “Nimic nu îmi aparține”. Aceasta este atitudinea spirituală; cealaltă – este cea omenească (socială, psihologică, negustorească, cum vreți; dar NU spirituală!).

În plus, nu știm să “investim” în ceva – muncă, timp, bani, afecțiune, grijă, orice…, pur și simplu, fără nici un profit, fără să-mi însușesc acel ceva de pe urma respectivei “investiții”! Nu știm să facem ceva de dragul Existenței, de dragul altor ființe, ca o consacrare a acelui “făcut”! Dintr-un prea-plin interior, din bucurie și drag, și nu ca să obțin, să am”!

– Mi se cuvine pisica asta – pentru că am investit în ea. Și așa fac mereu: cu omul ăsta, partenerul ăsta…, mi se cuvine viața asta, mi se cuvine, de fapt, totul. Pot face ce vreau, pentru că așa mi se cuvine: mă pot purta cu oamenii, sau cu animalele, exact așa cum am chef. Eu sunt stăpânul, eu decid, mie mi se cuvine: adică sunt un monstru!

– Și, din nou, până la urmă este vorba despre mine – și nu despre vreo pisică!

– Și nici nu vrei, de multe ori, să recunoști, că este vorba de posesiune, atașament, mai mult decât despre iubire! Chiar dacă tu simți câte ceva din urâțeniile astea din tine… Unde vroiam să ajung: la exercițiile de curățare…, și anume la faptul (deja discutat de către cei mai vechi), că tu cureți ceea ce crezi tu că nu e în ordine…, dar, de fapt, dedesubt stă stiva de straturi pe care nu le vezi și pe care nu vrei să le accepți! Uite, vreau să curăț un episod din viața mea, o problemă, ceva…, și eu găsesc trei lucruri referitoare la acea problemă; dar dedesubt, ea are o mulțime de alte aspecte mult mai grave, de ramificații, de încrengături urâte… Pe care nu la simt, dar la care nici nu vreau să mă uit, pentru că m-ar pune pe mine într-o lumină proastă! Așa se întâmplă la practică… De unde necesitatea de a lăsa simbolurile sau mantrele să curețe ele acolo unde tu nu vezi, ditamai iceberg-ul! Spun asta mai ales pentru cei mai noi…, dar și pentru noi, ceilalți, mai vechi, să ne fie clar că nu vedem și nu simțim totul! Și depinde acum ce vrem să facem: chiar vrem să curățăm?! Păi atunci trebuie să facem asta până în profunzimea profunzimilor! Altfel fac doar un gest superficial, nerezolvând, de fapt, mare lucru.

– După care mă mai și văicăresc că “mie nu îmi iese”…

 

I: Să mergem acum mai departe cu dedesubturile micii povești: asta este pisica mea, cealaltă este străină. Am investit în ceva, iar prin asta, acel ceva a devenit pentru mine – mai valoros decât restul obiectelor sau ființelor similare. Uite alegerea, separarea. Nu iubesc toate pisicile, ci doar pe asta. De celelalte pisici nu-mi pasă așa de tare: asta este aleasa. Eu am stabilit ierarhia.

– Ori ar trebui să-mi pese la fel de toate ființele…, nu numai de cele selectate de mine. Sau care sunt pe măsura mea: frumoase, grațioase, deștepte! Iarăși, judecațile mele, criteriile mele, alegerile mele.

I: Exact, asta tot învățăm noi aici. Să îmi pese și de pisoiul drăgălaș, dar și de un crocodil și de un gândac. Și, cum spuneai tu, da, sunt responsabilă de toate ființele; cu atât mai mult – dacă acele ființe au intrat, foarte concret, în viața “mea”.

Am vorbit despre toate astea, nu reluăm, acum doar punctăm câte ceva: ca să vedem câte lucruri se ascund în dedesubturile unui eveniment mic și banal. O mulțime de înțelesuri… Și cât de superficial și de automat le tratăm în viața de zi cu zi: după 2-3 criterii, programe sărăcăcioase și chioare!

“Eu sunt cheia a tot”, conțin tot și sunt responsabil de toate ființele, nu doar de cele pe care le-am ales eu acum (conform criteriilor mele de selecție egotice).

– Sunt nenumărate unghiuri de a privi câte un eveniment, mereu sunt dedesubturi! Măcar asta să înțelegem: uite câte am învățat numai în ora asta!

– Între timp eu practic exercițiile de curățare personale incluzând cele două pisici, apoi cu mantra Buddha al Medicinei, în fiecare seară…; în plus – nu mai încerc să controlez relația dintre ele, las simbolurile și mantra să lucreze…, iar pisicile au început să se armonizeze…, asta doar așa, ca un alt aspect al practicii… Și de a te da tu pe tine la o parte: asta fiind valabil în orice terapie (bine ar fi să pot să fac asta și ca medic!)

I: Și poate că exact asta era de făcut pentru Maya, ca să se schimbe și ea! Să învețe să accepte, asta era lecția ei, să devină mai tolerantă, mai ne-egoistă… Schimbarea ta, o mantră, o altă energie în casă…, o altă… impregnare! Ori ca să se ajungă aici – era nevoie de pisoiul cel mic și declanșator de conflicte! Pentru că altfel nu ai fi văzut-o pe Maya cu toate “straturile” ei… Oricum, e minunat faptul că ea beneficiază de asta și să tu ai înțeles, e șansa Mayei de a se schimba și ea!

– Ce frumos poate să lucreze Universul, nu pot să mă mir destul… Dar să înveți să observi asta… – Ori poți observa asta – doar când nu mai ești tu pe primul plan.

– Beneficiarul major este “Bunicul cel fericit”… Pentru cine nu știe, Bunicul nu își poate folosi mâinile, nu poate merge, are mare nevoie de ajutor și de îngrijire… Iar Leia i-a schimbat complet starea interioară și viața!

– Uite altă învățătură, imediată: haideți să nu mai judecăm – până când nu știm toate datele poveștii…; și cum nu le vom ști niciodată pe toate, haideți, mai bine, să nu mai judecăm de loc (“de ce a făcut cutare așa și pe dincolo, “asta înseamnă că…”, etc., tot felul de “emisii” dintr-astea savante)… Uite, de exemplu eu nu știam despre Bunic, iar asta îmi aduce acum o cu totul altă lumină, schimbă complet perspectiva, punând accentul pe acest aspect nemaipomenit de frumos!

Și, în acest context, ar mai fi ceva de spus legat de încredere și de abandon: să las lucrurile să le întâmple…, ele se așează într-un mod miraculos. Am să mă deschid de acum înainte – pentru că am, de acum, un nou reper, iată, povestea cu două pisici, care îmi arată cât de ușor și de incredibil lucrează Universul… Asta înseamnă “a te lăsa în flux”…, aici te aduce practica, exercițiile noastre de curățare, de fluidizare… Să învăț să fac asta, de acum, și cu “problemele” mele, cu evenimentele, etc.: pentru că am un element de ancorare, de reper, iată, o poveste concretă cu o “rezolvare” foarte concretă…

Și “să mă fac mic”, așa cum spune algoritmul…, în fața Miracolelor de lângă mine, pe care nici măcar nu le bănuiesc, atât sunt de orb…

I: Acesta este, de fapt, miracolul acestei povești, aparent simple, dintre două pisici: cum Universul a știut să-i găsească Bunicului, atât de simplu, atât de la îndemână, o bucurie atât de mare! Iată că nu e nevoie… decât de un pisoi, ca să faci fericit un om trist și copleșit! Poate că întreaga încrengătură a poveștii – îl viza, de fapt, pe Bunic, iar noi ceilalți, inclusiv Maya, suntem doar “victimele colaterale”: un “vânt karmic” (cum spun tibetanii) dintre pisicul cel mic și bunic, care a trecut și pe la noi și ne-a atins, în marea sa compasiune… Să nu vorbim de întreaga “procesare” karmică a tuturor personajelor implicate…, pe care nici măcar nu o putem bănui. Universul a găsit un mod cu totul neașteptat, inedit și spectaculos de a-l ajuta pe Bunic (ca să atingem, din nou, ideea de a oferi ajutorul, “darul” corect, și nu pe cel pe care îl considerăm noi – “util”); dar și de a ne face pe noi – martori ai “lucrării” Sale și de a ne oferi o potențială Învățătură.

Încă ceva: poate că voi vedea desfășurarea karmică – numai de la o anumită distanță față de evenimentul respectiv: adică să am, cât de cât, o altă perspectivă. Iar asta se întâmplă cu cât ies mai repede din identificare, din păreri, din judecăți.

Acesta este un punct de intersecție karmică – în infinitul matrix al interconexiunilor.

Vedem-simțim, oare, asta?! Spectacolul Existenței, compus din toate aceste intersecții, atât de complexe, de fascinante, de subtile…, infinite…

Oare chiar înțeleg-simt cuvântul acesta, “infinit”?! Hm…

Indra