Bucata de săpun…

          Autostradă, căldură, mașini gonind, vacanță, o barieră, o fabrică părăsită…, un om?!

          Cineva s-a oprit! Se duce spre acel om! Și ne trimite o fotografie, poate-l vedem măcar așa, prin alți ochi. Îl cheamă Petru, ne spune. Tocmai a primit și strânge în brațe, o “mare avere”: un prosop, un săpun. Locuiește într-o casă de chirpici, lângă tomberoane. Nu are curent electric și nici alte “facilități”.

          Cum era să-l văd? Doar nu face parte din “viața mea”, în care nici măcar cu privirea, nu pot să aduc urâțeniile lumii. Nu am loc pentru ele, nu mă interesează! Și, dacă nu le văd, de fapt acelea nici nu există! Eu cu vacanța mea, cu luxul meu, cu toate facilitățile. O viață all inclusive! Ceilalți, de fapt, nu prea există – decât atât cât îmi folosesc mie, cât mă valorizează pe mine!

          Așa să fie oare? E parte din viața mea, chiar dacă Universul nu mi l-ar fi scos astăzii în cale!

          Luni merge la doctor și s-a bucurat de săpun: să meargă spălat! Petru are, acum, o mare avere.

          Da, este despre a avea: puterea de a merge mai departe, în viața asta lipsită de facilități, puterea de a te bucura de luxul trecător, adus de o bucată topitoare de săpun și a primi și a te bucura de dar.

          Și este despre a avea bun simț și a fi recunoscător: mă duc la doctor și acum pot să mă primenesc, să mă spăl, să mulțumesc, făcând ce pot eu, acum.

          Și este despre mine, spre a mă face mică și a învăța să mulțumesc profund și simțit pentru darul vieții acesteia și averile ei! Să simt miracolul bucății de săpun.

          Este și despre a-i vedea pe alții, despre a avea ochii deschiși la “urâțeniile” lumii, pe care nu le vedem, care nu ne interesează, pe care, însă, le sporesc cu urâțeniile mele!

          Și să învăț, de la Petru, conștientizarea, “e nevoie să mă spăl”, fără explicații, fără scuze, urmată de “acțiunea corectă” – “mă spăl”, pentru mine și cu drag de ceilalți.

          “Mai bună decât o sută de ani de ignoranță și împrăștiere, este o zi trăită în reflectare și meditație. Mai bună decât o sută de ani de inactivitate, este o zi trăită cu determinare și străduință”, sunt cuvintele Dhammapadei.

          Da, era și despre compasiune și recunoștință… Oare le avem? Real, autentic… sau doar vorbim despre ele și ne vedem, mai departe, de viața all inclusive? Oare mă opresc, din drumul meu, renunț la mine, pentru alții? Oare văd, că ei nu au, nici măcar, un săpun? Cum să fac așa ceva? Timpul meu, programul meu!

          Dar vorbesc despre inima deschisă… Mă văd?!

          Poate, apoi să mulțumesc și eu, Existenței, cu toată ființa mea, pentru darurile acestei vieți, topitoare și ea, precum “un vis, o umbră, ori un strop de rouă, sau licărirea unui fulger”…