Între Iisus și Buddha… în vremea pandemiei

Între Iisus și Buddha…

Namaste, haide să ne închinăm în fața Sinelui care pătrunde totul…, care ne pătrunde și ne trăiește și “pe noi”…

Altfel de vremuri, aceeași sărbătoare…

“A venit” Paștele… Oamenii sunt iarăși preocupați de cumpărături, mâncare, ouă de ciocolată, iepurași colorați…

Iepurași roz și milioane de ființe ucise, în atâtea și atâtea moduri: violență, ignoranță, ne-înțelegere…

Oameni preocupați doar de povestea lor… Acum – povestea are o altă formă, condimentată cu ceva noi spaime și angoase. Dar, în esență – aceeași iluzie, același egoism, ne-simțire, ne-păsare… Un exterior diferit, care să ne ocupe mintea cu altceva: acum – cu o pandemie. Dacă nu le mai vedem, toate urâțeniile acelea… poate că ele nici nu sunt, de fapt, acolo, speculează subconștientul. Să ne uităm, mereu, în afară: iată soluția.

Tu unde ești oare, Iisus? Tu nu mai faci parte, de mult, din această poveste a oamenilor… Ai rămas un chip cioplit, un pretext sec pentru diferite sărbători, extrem de omenești, de altfel: oare cine să te mai simtă, cu adevărat, în inima lui?! Oare cine să te audă, strigând, de acolo?!

“Am stat în mijlocul lumii și m-am arătat lor în carne și i-am găsit pe toți beți și nu am găsit pe nici unul din ei însetat. Sufletul meu s-a umplut de durere pentru fiii oamenilor, căci ei sunt orbi în inimile lor și nu văd” (Luc 21).

Ei sunt beți de ne-înțelegere, Iisuse, mințile lor sunt confuze și dușmănoase, privirea le este încețoșată, opacă… Inimile lor sunt oarbe, inimile lor nu văd, nu aud, nu iubesc, nu simt, nu înțeleg…, nu se deschid, sunt ferecate, sunt de piatră…

Ei vor doar să mănânce și să bea: dar au uitat de mâncarea și băutura cele mai sfinte, care sunt vorbele Învățăturilor… De fapt – nici nu au știut, vreodată asta și nici nu îi interesează. Ei nu sunt însetați, Iisuse, de aceste vorbe…, ci de acumulări, eventual – de o viață veșnică, nu contează dacă este plină de răutate, de invidie, de frică, de violență… Voi face orice pentru ca să am… tot felul; să trăiesc la nesfârșit; să fiu sănătos, respectat, iubit; să am putere; să fiu cel mai.

Ce forță de tunet, ai, tu, Iisuse, în cuvintele tale!

Dar ei nu aud nici tunetele…

Schimbarea este singurul drum posibil: o schimbare a fiecăruia, profundă, totală!

Un alt Maestru numea acest drum – “Calea”…

Căci într-o lume duală, răutatea dăinuie, ea va fi acolo, la nesfârșit. Cureți, transformi, dar ea se reface, înzecit, precum capetele balaurului din poveste… Trebuie înlăturat balaurul. Este nevoie de mulți maestrii, de multe răstigniri, de multe lacrimi…

Este nevoie de multă forță, de multă luptă…

Dar tu știi asta, Iisuse, vorbesc acum doar pentru ceilalți, care nu te-au înțeles defel…Și doar le-ai spus, “Poate oamenii gândesc că eu am venit să aduc pace lumii. Ei nu știu că am venit ca să aduc dezbinări în lume, foc, sabie și război (…)” (Tom.10, Luc.12)  

Un război cu viclenii demoni interiori… Apoi o luptă, ceva mai rafinată, cu iluzia eu-lui, cu atașamentele, identificările, cu toată agoniseala ego-lui, pe care el și-o apără, cu toată agresivitatea de care este capabil… Primitivismele supraviețuirii – redirecționate, acum, cu mare forță, pentru a-l apăra pe “eu”. Balaurul.

“Iartă-i Doamne, că nu știu de fac”… Oare să îi trezească, o răstignire?! Ceva atât de brutal și de sălbatic?! Am să încerc orice, ca să îi trezesc…

Aș! Voi folosi inclusiv această răstignire, spre vreun folos al meu, declară ego-urile. Voi petrece, pe marginea ei, prefăcându-mă că simt ceva din acea durere… Îmi voi construi încă o mască, aceea de om evlavios. Și mă voi impune – însăși prin această fățărnicie: căci cine să aibă curajul să mă contrazică?! Vom genera o mare minciună colectivă. Și vom petrece cu toții, la adăpostul ei!

Oameni știuți, oameni neștiuți, care răstignesc mereu, clipă de clipă…, prin gânduri, fapte, vorbe…

“Căci ceea ce intră în gurile voastre nu vă va spurca, ci ceea ce iese din gurile voastre, aceasta vă va spurca” (Tom.6, Luc.11).

Gânduri, fapte, vorbe, care răstignesc, de fapt, Dumnezeul din fiecare ființă…, care “spurcă” Dumnezeirea.

“Iartă-i Doamne, că nu știu de fac”…

Voi îndura cuvintele grele, așa cum elefantul îndură săgețile bătăliei, pentru că mulți vorbesc sălbatic”…, ne spune un alt text, venit de undeva de dincolo de oameni, Dhammapada.

“Iisus a spus: Cine bea din gura mea va deveni ca mine și eu, de asemenea, voi deveni ceea ce el este și cele ascunse i se vor descoperi” (Ioan 4).

Învățăturile ar trebui să fie mâncarea și băutura și nu această zădărnicie, perpetuată mii și mii de vieți… O mâncare și o băutură care să te transforme, omule-balaur,  într-un Iisus!

Mii de ani de Învățături…, de străduințe, de abnegație, de maeștrii…

Unele ființe parcă încep să se trezească și încearcă să “se înalțe”…

La început, ei aud doar câte ceva, neclar…, apoi încep să înțeleagă…, din ce în ce mai mult…, apoi acea înțelegere va deveni dorință, iar aceasta îi va extrage din magma lumilor duale… Înălțarea însemnând, de fapt, o “ridicare” din dual, o transcendere…

Ce frumos, să vezi suflețelele, cum încearcă să se desprindă și să se ridice…, unele chiar reușesc, pentru câteva momente…, încep să zboare, încep să întrevadă acea altă lume…, iar apoi, cu aripile lor încă ciunte, bat cu nerăbdare și cu durere, încercând să nu mai recadă și să ajungă, mai repede, Acolo…

 “Continuă să mergi”, Omule, continuă să mergi, nepătat, neatins”…, ne spune Buddha Sakyamuni…

“Cel care caută să nu înceteze să caute până nu va găsi și atunci când va găsi se va tulbura și dacă se va tulbura se va minuna și va fi rege peste tot” , citează apostolii cuvintele lui Iisus.

Continuă să mergi, Omule…, încearcă să ieși din lumea ta omenească, duală, o lume de răutate, cruzime, răstignire… Nu uita, tu ai, în tine, potențialitatea Înălțării…

Ananda…

Namaste, haide să ne închinăm în fața Sinelui care pătrunde totul…, care ne pătrunde și ne trăiește și “pe noi”…

Altfel de vremuri, aceeași sărbătoare…

“A venit” Paștele… Oamenii sunt iarăși preocupați de cumpărături, mâncare, ouă de ciocolată, iepurași colorați…

Iepurași roz și milioane de ființe ucise, în atâtea și atâtea moduri: violență, ignoranță, ne-înțelegere…

Oameni preocupați doar de povestea lor… Acum – povestea are o altă formă, condimentată cu ceva noi spaime și angoase. Dar, în esență – aceeași iluzie, același egoism, ne-simțire, ne-păsare… Un exterior diferit, care să ne ocupe mintea cu altceva: acum – cu o pandemie. Dacă nu le mai vedem, toate urâțeniile acelea… poate că ele nici nu sunt, de fapt, acolo, speculează subconștientul. Să ne uităm, mereu, în afară: iată soluția.

Tu unde ești oare, Iisus? Tu nu mai faci parte, de mult, din această poveste a oamenilor… Ai rămas un chip cioplit, un pretext sec pentru diferite sărbători, extrem de omenești, de altfel: oare cine să te mai simtă, cu adevărat, în inima lui?! Oare cine să te audă, strigând, de acolo?!

“Am stat în mijlocul lumii și m-am arătat lor în carne și i-am găsit pe toți beți și nu am găsit pe nici unul din ei însetat. Sufletul meu s-a umplut de durere pentru fiii oamenilor, căci ei sunt orbi în inimile lor și nu văd” (Luc 21).

Ei sunt beți de ne-înțelegere, Iisuse, mințile lor sunt confuze și dușmănoase, privirea le este încețoșată, opacă, rea… Inimile lor sunt oarbe, inimile lor nu văd, nu aud, nu iubesc, nu simt, nu înțeleg…, nu se deschid, sunt ferecate, sunt de piatră…

Ei vor doar să mănânce și să bea: dar au uitat de mâncarea și băutura cea mai sfântă, care sunt vorbele Învățăturilor… De fapt – nici nu au știut, vreodată, asta și nici nu îi interesează. Ei nu sunt însetați, Iisus, de aceste vorbe…, ci de acumulări, eventual – de o viață veșnică, nu contează dacă este plină de răutate, de invidie, de otravă…

Ce forță de tunet, ai, tu, Iisuse, în cuvintele tale!

Dar ei nu aud nici tunetele…

Schimbarea este singurul drum posibil!

Un alt Maestru numea acest drum – “Calea”…

Căci într-o lume duală, răutatea dăinuie, ea va fi acolo, la nesfârșit. Cureți, transformi, dar ea se reface, înzecit, precum capetele balaurului din poveste… Este nevoie de mulți maestrii, de multe răstigniri, de multe lacrimi…

Este nevoie de multă forță, de multă luptă…

Dar tu știi asta, Iisuse, vorbesc acum doar pentru ceilalți, care nu te-au înțeles defel…Și doar le-ai spus, “Poate oamenii gândesc că eu am venit să aduc pace lumii. Ei nu știu că am venit ca să aduc dezbinări în lume, foc, sabie și război (…)” (Tom.10, Luc.12)  

Un război cu demonii interiori… Apoi o luptă, ceva mai rafinată, cu iluzia eu-lui, cu atașamentele, identificările, cu toată agoniseala ego-lui, pe care el și-o apără, cu toată agresivitatea de care este capabil… Primitivismele supraviețuirii – redirecționate, acum, cu mare forță, pentru a-l apăra pe “eu”.

“Iartă-i Doamne, că nu știu de fac”… Oare să îi trezească, o răstignire?! Ceva atât de brutal și de sălbatic?! Am să încerc orice, ca să îi trezesc…

Aș; voi folosi inclusiv această răstignire, spre vreun folos al meu, declară ego-urile. Voi petrece, pe marginea ei, prefăcându-mă că simt ceva din acea durere… Îmi voi construi încă o mască, aceea de om evlavios. Și mă voi impune – însăși prin această fățărnicie: căci cine să aibă curajul să mă contrazică?! Vom genera o mare minciună colectivă. Și vom petrece, la adăpostul ei!

Oameni știuți, oameni neștiuți, care răstignesc mereu, clipă de clipă…, prin gânduri, fapte, vorbe…

“Căci ceea ce intră în gurile voastre nu vă va spurca, ci ceea ce iese din gurile voastre, aceasta vă va spurca” (Tom.6, Luc.11).

Gânduri, fapte, vorbe, care răstignesc, de fapt, Dumnezeul din fiecare ființă…, care “spurcă” Dumnezeirea.

“Iartă-i Doamne, că nu știu de fac”…

Voi îndura cuvintele grele, așa cum elefantul îndură săgețile bătăliei, pentru că mulți vorbesc sălbatic”…, ne spune un alt text, venit de undeva de dincolo de oameni, Dhammapada.

“Iisus a spus: Cine bea din gura mea va deveni ca mine și eu, de asemenea, voi deveni ceea ce el este și cele ascunse i se vor descoperi” (Ioan 4).

Învățăturile ar trebui să fie mâncarea și băutura și nu această zădărnicie, perpetuată mii și mii de vieți… O mâncare și o băutură care să te transforme, Omule – într-un Iisus!

Dar unele ființe parcă încep să se trezească și încearcă să “se înalțe”…

Înălțarea însemnând, de fapt, o “ridicare” din dual, o transcendere…

La început, ei aud doar câte ceva, neclar…, apoi încep să înțeleagă…, din ce în ce mai mult…, apoi acea înțelegere va deveni dorință, iar aceasta îi va extrage din magma lumilor duale…

Ce frumos, să vezi suflețelele, cum încearcă să se desprindă și să se ridice…, unele chiar reușesc, pentru câteva momente…, încep să zboare, încep să întrevadă acea altă lume…, iar apoi, cu aripile lor încă ciunte, bat cu nerăbdare și cu durere, încercând să nu mai recadă și să ajungă, mai repede – Acolo…

 “Continuă să mergi”, Omule, continuă să mergi, nepătat, neatins”…, ne spune Buddha Sakyamuni…

“Cel care caută să nu înceteze să caute până nu va găsi și atunci când va găsi se va tulbura și dacă se va tulbura se va minuna și va fi rege peste tot” , citează apostolii cuvintele lui Iisus.

Continuă să mergi, Omule…, încearcă să ieși din lumea ta omenească, duală, o lume de răutate, cruzime, răstignire…, dar și de potențialitate, dar și de bucurie, dar și de Înălțare…

Înălțare, minunare, Ananda…