Din discuțiile Căii de mijloc…

(Deocamdată sunt doar fragmente, contextul este mult mai amplu…)

 

Dana întreabă: în contextul Căii de mijloc, oare cum aleg să, cum să simt ce să fac…? Într-o situație anume…

 Răspuns:

Fiecare om are o fărâmă de voce interioară, atâta doar că n-o ascultă nimeni… Dacă o las un pic, ea îmi șoptește ce am de făcut; atâta doar că vin imediat și spun: “Vai, dar nu se face asta, nu se poate așa ceva!” și gata, am amputat-o, am tăiat-o. Sau mă iau imediat după cei din jur, mi-e rușine, nu am curajul să-i contrazic, mai ales dacă sunt ei ceva mai vehemenți și mai convișnși de “dreptatea și știutul” lor. Mă pitesc și zâmbesc amabil.

Fiecare simte, undeva, în interiorul lui, măcar o frântură de “măi, parcă nu-i ok ce se întâmplă acum! nu e bine ce fac, ce facem noi aici…” Dar imediat vine “vocea rațiunii”: “nu! nu-i adevărat. așa trebuie, fac bine, am cele mai bune intenții; lasă-mă, că gândesc eu!”…

Undeva în mine simt că ar trebui să fac altfel: dar nu o voi face – pentru că contravine minții, contravine programelor, contravine societății, mă vede lumea, ce o să zică?! o să mă critice…. Imaginea de sine, care mereu trebuie să fie perfectă: față de ceilalți dar și față de mine: “eu nu greșesc niciodată! am cele mai bune intenții, inclusiv acum! dacă ceva nu iese – nu e vina mea, ceilalți, soarta, așa trebuia să se întâmple…, habar n-am, dar eu nu greșesc!!!”…

De multe ori – tot acest joc de forțe este subconștient… Iar eu sunt complet inconștientă de toate astea. Și triumfă, de obicei, programul: “trebuie să…, așa se face, așa vom face și noi”. Deoarece este extrem de puternic, programul…

Dar vocea cea micuță este acolo…

 

Și atunci, altă metodă de a-mi dezvolta simțitul, este exact asta, să-mi ascult vocea interioară, cu riscul de a greși, de a nu fi aprobat, de a nu fi conform cu…, ș.a.m.d. Îmi asum asta. Desigur, imaginea de sine se va zbârli puțin, dar haide să nu o mai bag atâta în seamă și să încerc și altă variantă…, haide să văd ce îmi spune intuiția că am de făcut, la lucrurile banale, nu vorbim de mari decizii acum, simplu, acolo, înăuntrul meu: “măi, nu-i bine…”  Să nu mă mai fac că nu văd, să nu mă mai fac că plouă, că nu e vorba despre mine și gândurile-faptele mele, să nu mă mai redirecționez în altă parte, numai ca să n-o aud, să nu-mi mai pun dopuri în urechi… (în inimă!).

Și ea continuă să-mi șoptească, sărăcuța “măi, nu e bine, ai fost răutăcios, ești plin de tine, din nou, ești îngâmfat, din nou ești rigid, nu schimbi nimic…”  Iar mintea și/sau subconștientul: “nu-i așa, ia mai taci, ia cară-te de aici! eu am mereu dreptate, eu nu greșesc, eu sunt perfect, eu am intenții bune, mereu! ceilalți sunt de vină…”

 

Una dintre metode este asta, să o las, să o ascult, pentru că ea vine din inimă, este un mic canal de inimă deschisă, și-atunci când șoptește ceva, s-o bag în seamă… Și chiar dacă nu fac imediat ce-mi spune ea…, dar măcar să o bag și pe ea în seamă; apoi să observ, poate, retrospectiv, cum am făcut din nou lucrurile potrivit minții mele care “știe ea, așa se face asta!”, să văd că a ieșit prost, și să îmi reamintesc că mai era și varianta vocii interioare, “poate că ar fi fost altfel dacă o ascultam…”

 

Și încă ceva: îmi ascult vocea interioară, dar asta nu înseamnă că toată lumea va fi fericită și că lucrurile ies nemaipomenit. Nu, poate să iasă o mare dandana, dar ea va fi utilă în perspectivă, din punct de vedere al evoluției, pentru alții… Va fi poate o răsturnare de situații, o mică revoluție interioară…, chiar dacă acum pare o catastrofă, în viitor poate că lucrurile se vor așeza altfel, mai bine, mai curat: va fi o mică evoluție… Dar cu cât capăt curaj și o urmez, cu atât voi avea poate, la un moment dat, niște răspunsuri bune de feed-back, uite, s-au aranjat lucrurile în modul cel mai util posibil, după o săptămână, după un an, cândva…, poate nu din a doua zi…, dar uneori poate chiar din a doua zi.

 

E și asta o cale spre bodhicitta, cum să îi ajut pe alții – în mod real, autentic, util… Hai să nu mă reped prima dată cu imaginea de sine (“eu cel care ajută”), cu mintea cea programată (“știu eu cum să faci asta, te învăț eu!”), etc.

Desigur, valabil în orice alegere…: asta înseamnă A SIMȚI CALEA DE MIJLOC. Hai să stau un pic să văd ce simt, să nu mă bag imediat cu mintea și să dau verdicte, să analizez după schemele mele…, și s-o las și pe vocea interioară să sugereze câte ceva acolo…

Apoi curajul de a face altceva, de a ieși din veșnicele șabloane și “trebuie să”-uri… Curajul asumării unei altfel de decizii și de comportament. Cu risul de “a te judeca ceilalți”, și, din nou – de a-ți știrbi din aura “eu sunt perfect”, “eu nu deranjez pe nimeni, sunt conform imaginii cerute…”.

 

Dar asta presupune un canal deschis din inimă, acel canal de intuiție…

Și mai presupune a nu confunda vocea interioară cu șoaptele subconștientului, care sunt nevroză pură: tot felul de dorințe neîmplinite, de reprimări, de manipulări, etc., pe care acum aș avea ocazia să le îndeplinesc, folosindu-mă tocmai de pretextul vocii interioare: de acum am un pretext “spiritual” să fac asta. Asta este o mare capcană și este important de știut!

Ne întoarcem deci la claritate, acea viveka, “mintea discriminativă”, care va ști să selecteze vocea interioară – din ghemotocul de idei, programe, sugestii subconștiente, emoții nedigerate, instincte, reacții complulsive, etc. (vezi textele referitoare la mintea buddhi, la voia Universului, etc.)

 

Cum obțin acea claritate? Prin practică, desigur: exercițiile de liniștit mintea, cele de conștientizare, curățările, multe multe…, rafinarea energetică, deschiderea inimii, tehnicile de abandon. Practică!!!

Acel puzzle, mai știi? În care toate acestea își găsesc locul, se completează, se întrețes.

Indra