Despre cele patru nobile adevăruri ale lui Buddha Sakyamuni…

Despre cele patru nobile adevăruri…

 

I: Vom începe să vorbim astăzi, despre cele “Patru nobile adevaruri” ale lui Buddha Sakyamuni, vom începe cu o poveste frumoasă, din punctul meu de vedere.

Povestea spune că, după ce Buddha Sakyamuni s-a iluminat, stând sub un pom, în actuala localitate Bodhgaya din India, a mai rămas câteva zile acolo, gândindu-se ce să facă el de-acum înainte. Să le vorbească oamenilor?! Să nu vorbească?!… Și atunci a venit la el Brahma, stapânul Universului, care i-a vorbit și l-a trimis în lume, să meargă și să învețe oamenii. La îndemnul acestuia, Buddha a plecat spre Varanasi; și pe drum a întâlnit un om. Pe vremea aceea, oamenii erau foarte preocupați de lucrurile spirituale; și la doi, trei oameni care treceau, puteai să întâlnești un călugăr, un yoghin, un practicant de ceva. Văzându-l pe Buddha foarte fericit si bucuros, omul respectiv, care era foarte religios și un bun practicant, l-a întrebat care este motivul marii sale fericiri. Și Buddha i-a răspuns: “Eu sunt Buddha cel Iluminat!” Acest răspuns nu l-a facut pe drumeț decât să se uite la Buddha cu milă și dispreț, apoi și-a văzut de drumul său, mai departe.

Însă această întâmplare l-a făcut pe Buddha să-și dea seama că nu aceasta era cea mai bună abordare a lucrurilor; l-a făcut să reflecteze și să se gândească la modul în care ar fi cel mai nimerit să le vorbească oamenilor, pentru ca mesajul său să ajungă la aceștia, ca să fie înțeles și crezut. Așa că se retrage în sine, și pînă ajunge la Varanassi, care era la o oarecare depărtare de Bodhgaya, Buddha s-a tot gândit la treaba asta: oare cum să-și înceapă el învățăturile? La Varanasi îi întâlnește pe primii săi cinci discipoli, care îi fuseseră, de fapt, tovarăși de căutări spirituale de la bun început; și își ține aici primul său discurs, care constă în enunțarea acestor patru nobile adevăruri.

De ce este foarte frumoasă această poveste? De ce?

(liniște)

Pentru că Buddha, bineînțeles că i-a supraapreciat pe oameni. Și primul său contact cu omenirea, după ce s-a iluminat, a fost de fapt un șoc pentru el; și l-a făcut să-și dea seama de adevăratul nivel al oamenilor. Astfel încât, de la discursul “Eu sunt Buddha cel Iluminat!”, a coborât brusc la “Cele patru nobile adevăruri”, care este un discurs foarte omenesc, foarte pământean, și, din acest motiv, mult mai atractiv, desigur!

Foarte omenesc! Dar și așa, la cât de omenesc este acest discurs, tot rămâne destul de greu de înțeles și de aplicat.

Deci exact așa a fost evoluția lui Buddha. Din vârful vârfului evoluției sale, după ce s-a iluminat, a vrut să împărtășească minunea pe care a trăit-o, dar imediat a dat de zidul omenesc de ignoranță și dezinteres… și, atenție, vorbim de zidul de ignoranță și dezinteres – al unui practicant, nu al unui om obișnuit! Pentru că acel drumeț era un practicant, era un “căutător”… Ori asta l-a făcut pe Buddha Sakyamuni să regândească lucrurile, a coborât rapid cu discursul său – până în fundul prăpastiei omenești, care este suferința umană, iar apoi a luat-o de acolo, pas cu pas, înapoi, enunțând și dezvoltând cele patru nobile adevăruri, despre care ne-am propus și noi să vorbim astăzi.

Ce vreau să vă mai spun aici, este ca între “Cele patru nobile adevăruri” și “Sutra Inimii”, Buddha a vorbit oamenilor săi 40 de ani. A avut niște mii de discipoli, care au stat lîngă el și cărora le-a vorbit timp de 40 de ani; și aceștia au practicat mult. Asta – referitor la seriozitatea practicii, la ceea ce se referă de fapt și Buddha în ultima parte a “adevărurilor” sale, cu recomandarea de a face efortul corect, care asta înseamnă: o practică susținută.

Deci oamenilor le-au trebuit, până să priceapă Sutra Inimii, să practice 40 de ani – aceste nobile adevăruri.

Acum poate că omul ar putea înțelege mult mai ușor, există fizica cuantică, există internet, conceptele se pot găsi mai ușor, sunt împrăștiate deja peste tot, nu mai e nici un secret acolo.

Și totuși, ca să poți înțelege cu adevărat Sutra Inimii și s-o simți în inima ta, trebuie să treci și prin Cele patru nobile adevăruri. Sau, mai bine spus, să începi de acolo.

Pentru că, nu vreau să mă compar cu Buddha, dar din păcate, cumva trec prin aceeași situație… spui o chestie, te aștepți ca toată lumea s-o creadă, s-o înțeleagă și s-o practice de mâine; după care te trezești că ai vorbit absolut degeaba niște ani… este cam aceeași experiență, de neîncredere omenească, de dezinteres, și de neînțelegere…, ca cea amintită în povestea de la început. Te aștepți ca oamenii să fie entuziasmați, să priceapă, să înțeleagă, să aibă revelația vieții lor, și a doua zi să purceadă cu toții în pas vioi, spre iluminare… Te aștepți ca aceasta să devină, dacă nu chiar prioritatea vieții lor, măcar ceva important pe listele acelea de priorități…, și, când colo, nici pomeneală, omul rămâne la fel, cantonat în viața lui măruntă și chinuită, cu “problemele” lui banale și cotidiene: certurile cu mama, tata, ce-a zis ăla, ce-a făcut celălalt, ce mi-a făcut mie nu stiu cine, dușmanul, cu toate acele demonstrații de dreptate, tot felul de argumente, tot felul de “ocupații” foarte importante, mult mai importante, desigur, decât iluminarea… și tot așa, fără măcar să fi înțeles un cuvânt din ceea ce ai spus tu acolo.

Și atunci, vom începe și noi – cu “Cele patru nobile adevăruri”.

– Am citit undeva că Buddha a avut un frate care a stat lângă el 40 de ani și nu s-a iluminat…

I: Da, era Ananda, ruda și discipolul lui cel mai fidel, care într-adevăr a stat lângă Buddha timp de 40 de ani; nu s-a iluminat în tot acest timp, dar nu a stat degeaba, a învățat, a practicat, a observat, dar, mai ales, a stat, foarte devotat maestrului său, în acel câmp minunat din jurul învățătorului… Ananda s-a iluminat în noaptea in care a murit Buddha, atunci când a trecut prin marea durere a morții sale. Ananda reprezintă un exemplu de devotament și de iubire pentru maestrul său… reprezintă acea atitudine minunată, de a nu-ți mai trebui nimic altceva, pentru că, de fapt, ai totul, ai acea fericire fără cuvinte, lângă maestru tău. Și atunci, nici măcar nu mai “cauți” iluminarea: doar te bucuri…, doar viețuiești lângă cel mai prețios om din viața ta, maestrul…

– Și că soția lui s-a iluminat în prima noapte când el a revenit acasă…

I: Nu, din păcate, nu a fost chiar așa. Ea, ca o adevărată soție, prima dată l-a certat. La început s-a supărat foarte tare și i-a reproșat, că, dacă tot te poți ilumina în orice loc și în orice moment, sub un copac sau oriunde, atunci de ce i-a trebuit toată tevatura asta, cu plecatul de acasă, cu renunțarea la bogățiile sale, la regat, cu atâta amar de practică…; de ce nu a stat acasă, lângă familia lui, să se ilumineze acolo.

Și Buddha i-a răspuns că da! te poți ilumina oriunde, dar pentru a ajunge în acel punct, trebuie parcurs tot drumul până acolo, cu toate renunțările și cu toată practica…

Și de fapt așa este, iarăși revenind la efortul corect și la efortul practicii.

Nimic nu pică din cer! Nu pică din cer, decât dacă ai practicat foarte mult în alte vieți. Deci, doar aparent îți pică din cer… în viața asta, dar de fapt ai practicat din greu, în ultimele tale sute de vieți. Și aceasta înseamnă efortul corect, enunțat în al patrulea adevăr nobil.

Haideți să vedem care sunt,de fapt, cele patru adevăruri nobile :

Primul adevăr spune: că există suferință!

Al doilea adevăr: că suferința are o cauză!

Suferința poate să dispară, este al treilea adevăr;

Și ultimul, că există o cale prin care suferința poate să dispară.

Deci acestea sunt Cele patru nobile adevăruri. Par elementare! și totuși sunt atât de greu de înțeles, în rafinamentele lor!… De ce? Pentru că vei încerca să le înțelegi cu mintea ta obișnuită…, ori exact această minte a ta “obișnuită” este cea de la originea suferinței…

Suferința in limba pali se cheamă “dukkha”; și aici vreau să facem o paranteză legat de traducere. Există nenumărate traduceri; și traduceri după traduceri… și fiecare traducător, traduce după nivelul său de înțelegere și de percepție a lucrurilor, de stăpânire a lingvisticii și de multi alți factori… și atunci, de foarte multe ori, sensul inițial se pierde.

Ei, în acest context, dukkha, este tradusă ca suferință, dar în limba pali, acest cuvînt mai are o semnificație; și anume acea de incapacitate de a satisface. Deci, Buddha Sakyamuni, cu primele sale trei cuvinte pe care le-a spus, a dat deja definiția suferinței: este incapacitatea de a-ți satisface o dorință!

Si el a spus-o foarte simplu și foarte clar: suferi pentru că nu îți satisfaci o dorință!

– Și așa este!

I: Da, așa este! Și dacă începem să extrapolăm lucrurile, chiar aici ajungem, că fiecare suferință este de fapt, neîmplinirea unei dorințe.

Și atunci, foarte simplu, calea de a scăpa de suferință, este “gestionarea” acestor dorințe.

Deci în esență acesta este mesajul lui Buddha: că există suferință, dar care are un început și un sfârșit; și mai există și o cale de a ieși din acea suferință. Și în jurul acestora se învârte, de fapt, aproape toată doctrina buddhistă. Sau, cel puțin, partea mai “accesibilă” oamenilor, ca nivel de abstractizare și înțelegere. Spuneam noi la început, acesta este un nivel de abordare foarte “pământean”.

Ce-i șocant la felul în care a enunțat Buddha aceste nobile adevăruri?

(liniște)

Cum vi se pare enunțul din fraza:”Există suferință” ?

– Ca o recunoaștere a faptului că există suferință…

I: Mă refeream strict la cum a formulat Buddha fraza că “există suferintă”, și nu că “tu suferi”, sau “el suferă”, sau “oamenii suferă”… Asta e foarte important, pentru că de fapt Buddha a depersonalizat enunțul respectiv. În general, cum se exprimă cineva? Spune: “eu sufăr! Uite ce mi-a facut cutare”…

Discursul lui Buddha este genial! Dar, din păcate, nu a fost înțeles prea ușor și nu de către prea mulți… El nu spune nici măcar “toată lumea suferă”, ceea ce este perfect adevărat, de fapt; el spune: “Există suferință”!

De fapt, de la început, el a introdus ideea de dezidentificare.

– Pentru că el nu suferea…

I: Nu, nu pentru că el nu suferea; ci pentru că metoda de a scăpa de suferință este dezidentificarea de suferință! Deja din primul său enunț, Buddha a anticipat și calea! A dat și soluția ultimă: dezidentificarea!

Nu “eu sufăr”, sau “tu suferi”… pentru că, de fapt, cine suferă acolo este mintea, care și-a dorit ceva, un lucru… pe care nu l-a obținut. De fapt asta înseamnă suferință, că mintea, sau egoul, acea parte din tine, pe care noi am numit-o cuantumul minte-ego, a avut o dorință, care nu s-a împlinit. Și același prostovan de ego, cel care și-a dorit, acum suferă!

Deci este o problemă de dezidentificare de ego și de minte, toată șarada suferințelor… Pentru că nu sufletul tău suferă; nu Sinele tău este cel în suferință; cine suferă este mintea cea prostuță și egoul tău, cel plin de ifose … Foarte simplu și la obiect!

Și el a introdus această idee încă din prima propoziție: faptul că există această suferință! El a vrut încă de la bun început să arate – că nu omul suferă, nu cineva anume suferă…, ci că suferința există ca o problemă a minților și a ego-urilor, în general! Și a sugerat astfel, încă de la început, și soluția problemei: care este dezidentificarea…

– Suferința e problema numărul unu!

I: Păi… cam este problema numărul unu. Dacă facem și noi o statistică, chiar și cei care vin aici, la Școala noastră, nu știu prea mulți care să fi venit de plăcere… majoritatea au venit din motive de suferință…

Marea majoritate a oamenilor suferă… și de asta încep să-și pună întrebari și să fie preocupați, și să caute… o modalitate de a ieși din suferință. Când ți-e bine, îți vezi de binele tău, nu te preocupă evoluția spirituală prea tare… Nu-i așa?

(liniște)

– Din ce-am citit, dar nu știu și cât am înțeles, se pare că toate dorințele vin din faptul că omul se crede o chestie fixă și complet separată, cu o formă foarte clară. Și în momentul în care ai putea să accepți că, de fapt, totul este într-o continuă schimbare și transformare, adică faptul că ești deja diferit de cel care ai fost acum 15 minute, și diferit de cel care ai fost cu acum cinci secunde în urmă, atunci dorințele ar dispărea.

I: Da. Cum se leagă cu cele patru nobile adevăruri – lucrul acesta, care este ceva foarte, foarte important, și pe care și Buddha l-a sugerat de fapt, exact din prima clipă? Unde am putea situa ceea ce ai spus tu, în înșiruirea celor patru adevăruri?

– La legea numarul doi: suferința are o cauză…

I: E ceva mai complex, din nou, și un pic mai abstract… spuneam că, deși aparent simple, aceste enunțuri nu sunt chiar atât de simple…

Buddha a spus așa: Că există o suferință, care are o cauză; și că suferința poate să dispară; și va dispărea! Și între punctul a) care este cauza, și punctul b), ieșirea din suferință, există calea.

Deci, unde am putea plasa în schema asta, impermanența, căci despre asta este vorba, despre faptul că totul se schimbă, mereu, mereu… ? Păi exact între punctul doi și punctul trei. În punctul doi – există o cauză, dar care și ea, cauza, poate să dispară. Deci și suferința se supune legii generale a Universului, că totul/orice are o apariție, și are și o dispariție… și, la fel, suferința.

Aceasta este o lege universală căreia i se supune totul, fară nici un fel de excepție; și Buddha a sugerat inclusiv asta, dar într-un mod foarte profund și subtil… De fapt in aceste patru fraze, Buddha a cuprins o întreagă filozofie… de aceea spuneam că, deși aparent simple, ele conțin o grămadă de “alte adevăruri”, mai ascunse privirii superficiale…

Exact ca și orice alt lucru în lumea asta: și suferința are o cauză, are un început și un sfârșit.

Și mergând mai departe, dacă înțelegi foarte clar, că orice, dar absolut orice! are un început și un sfârșit, atunci nu mai ai de ce să te atașezi! Și iată, vei ieși din suferință, prin ne-atașare sau dez-atașare…

De asta sunt utile meditațiile pe care le facem noi, cele cu dizolvarea corpului, dizolvarea minții, etc., pentru că dacă înțelegi că – corpul tău este făcut dintr-o grămăjoară de atomi, și că mintea ta este făcută dintr-o grămăjoară de cuarci, de “particule” de minte, dacă înțelegi că egoul tău este ceva făcut tot din câmpuri de energie, atunci vei putea înțelege și faptul că totul este atât de schimbător…, și de iluzoriu, și de inconsistent… Vei înțelege poate, apoi, că orice dorință nu este decât o altă cuantă de energie “mentală”, și că, de fapt, nu are nici o consistență “în sine”… Vei înțelege, că, din punct de vedere “absolut”, ele nu au nici o consistență… doar mintea ta le acordă atâta importanță și le crede “reale”…

Și atunci, de ce își dorește omul ceva?

(rumoare)

I: Pentru că se identifică cu corpul fizic.

Și, foarte concret, cum se întâmplă lucrul ăsta? Păi, corpului fizic îi trebuie mâncare ca să supraviețuiască. Faptul în sine nu este “ceva rău”, este un dat: corpul are nevoie de hrană ca să funcționeze, așa se întâmplă lucrurile, așa funcționează corpurile. Dar omul, identificându-se cu corpul fizic, ce face? Începe să aleagă mâncarea: aia e bun, aia nu-i bun; asta îmi place, asta nu-mi pace; asta e sănătos, asta nu…

În momentul în care omul începe să aleagă mental, deja a făcut o selecție; pentru că, de exemplu, dacă și-ar lăsa corpul să mănânce ce vrea el, n-ar mai exista nici un fel de identificare, nici cu corpul și nici cu dorința de a mânca; ci s-ar desfășura un proces natural, firesc, al corpului care vrea să funcționeze și știe el mai bine cum să o facă.

Dar în momentul în care omul se identifică cu corpul, el va începe să aleagă pentru acel corp tot felul de lucruri “bune”: pentru gust, pentru sănătate, pentru slăbit și alte bazaconii… și, mai departe, ce ve face? Se va atașa de ideea că “mie îmi trebuie alimentul cutare”, și astfel va deveni condiționat de către alimentul respectiv. Spre exemplu, mănânci odată o ciocolată, pentru că ți-e foame. Dar dacă în capul tău, după aceea, ciocolata se asociază cu senzația de “gust bun”, a doua oară când vei mânca o ciocolată, o vei face “pentru că” e bună…

Apare astfel un “pentru că”. Și în momentul în care faci ceva “pentru că”, deja ai dezvoltat un atașament față de acel ceva: că-i ciocolată, că-i covrig, că-i persoană, că-i un lucru, o posesiune, o meserie, orice altceva. Nemaivorbind de imaginea de sine, de percepte, etc., etc., etc.

Deci cuvântul de legătură dintre om și ciocolată sau covrig sau concept, pentru ca să se dezvolte un atașament, este acesta: “pentru că”, ceea ce este o construcție mentală.

De fapt, minții îi trebuie obiectul cutare, pentru că: e frumos, e bun, e valoros, mă reprezintă, mă hranește, e religia mea, așa am fot învățat, etc… și așa dezvolți atașamentele. Și iată că, între timp, au apărut și dorințele. “Îmi trebuie acel ceva… pentru că…”. E simplu.

– De fapt, nu-i așa că toate astea, pleacă de la identificarea cu corpul, și de la frica acestuia de moarte?

I: Exact! Și de aici pleacă o întreagă încrengătură de construcții mentale.

– Dacă ai putea, la modul real. să nu te mai identifici cu corpul, ca toți marii maeștri, ți-ar fi absolut egal dacă mori astăzi sau dacă mori peste zece ani.

I: Sigur că da! De aici pleacă totul. De la identificarea cu corpul și de la frica de moarte. Și atunci corpul trebuie păzit, hai să-i facem casă; trebuie protejat, hai să-l culcăm pe ceva mai moale, corpului îi trebuie un pat, corpul trebuie îmbrăcat, trebuie hrănit, trebuie apărat, pentru că vine cineva=dușmanul și îi face rău, sau îi fură bunurile, bunurile lui, ale corpului…(!!!) Toate astea pleacă de la identificarea cu corpul, și, de aici, totul se ramifică îngrozitor de mult.

Și în momentul în care te identifici cu corpul, și consideri/ sau ți se spune! că o anumită situație îți este favorabilă și utilă pentru corp, pentru că îl hrănește, sau îl protejează, sau îl face mai sănătos, sau îi oferă nu mai știu ce bucurie, atunci imediat ai dezvoltat un atașament față de acel obiect. Și următorul pas este că îți vei dori acel obiect. E simplu.

Deși corpul s-ar descurca foarte bine și fară prăjitura, sau femeia, sau suplimentul alimentar, sau nu știu ce mașină, sau casa cu trei etaje…. Toate acestea nu sunt decât niște reflexe condiționate.

Și în momentul în care înțelegi cum s-a format un reflex condiționat, vei putea începe să te decondiționezi…, să scapi de ele, există deja și termenul de “decondiționare mentală”. Încerci să oprești reflexul condiționat, să nu i te mai supui lui.

– E interesant de observat un lucru, și anume, că toate persoanele care suferă de anumite boli mentale gen Alzheimar, sau alte boli în care nu te mai interesează corpul, analizele corpului lor sunt perfecte, deși unii sunt persoane în vârstă. Chiar și la oameni de peste 80 de ani care sunt bolnavi de Alzheimer, mintea “plecând” din corp, corpul acela se reglează extraordinar de bine singur, fără mintea care-l conducea…

I: Da! Este o dovadă interesantă precum că, iată, corpul se descurcă bine singur…

– …și au mai demonstrat niste cercetători nutriționiști, că, la persoanele care sunt într-o altă lume din punct de vedere al minții lor, corpul nu are nici o problemă.

I: Corpul nu are nici o problemă…

– Acesta ar fi un argument cum că mintea lucrează, râșnește ea ceva mereu – doar ca să aibă ceva de făcut… să nu “se spună” (ea să nu zică despre ea!) – că stă degeaba… și atunci lucrează “în folosul corpului”, își spune ea, făcându-și de lucru, mereu… Îi caută o casă mai mare, îl hrănește “mai sănătos”, pe acel corp, îl supraveghează la cele mai mici semne de disfuncție, se preocupă mereu, de cea mai mică durere, etc.

I: Da, observația este foarte bună. De ce? De ce trebuie să se autojustifice?

– Să demonstreze, și să-și demonstreze și ei, cred, că e utilă și că fără ea, fără minte nu se poate…

I: Ca să-și justifice existența!

Pentru că în momentul în care mintea nu va mai avea justificările ei proprii, ea va fi în pericol să dispară. Este de fapt lupta minții pentru a supraviețui; lupta ei versus non-mintea, pe care o propune și o exersează meditația… De aceea este atât de greu de ajuns la acea non-minte sau minte oglindă, și nu numai de ajuns, ci și de înțeles, pentru că mintea “obișnuită”, mintea “de lucru”, manas, se va opune cu toate puterile și șiretlicurile ei..

Și justificarea – este forma ei de supraviețuire. Fac asta – pentru că, am facut cealaltă pentru că, mai am de facut ailaltă pentru că, este un fel de autoîntreținere a minții, pentru ca ea sa viețuiască… să existe, să fie importantă și utilă! Să nu se poată renunța la ea. Să fie indispensabilă! Este un mecanism de auto-apărare al minții extrem de subtil!!!

Pentru că altfel, conform a tot ceea ce tocmai am discutat noi aici, la un moment dat și mintea ar trebui să dispară.

Și dificultatea exact în asta constă, pentru că mintea este atât de puternică și veșnic se autoconsolidează prin toate aceste justificări și tot felul de alte șiretlicuri, încât este foarte greu de “luptat” cu ea. Ea a devenit un fel de forță în sine; și nu se lasă domolită cu una, cu două; nu se lasă ușor nici măcar îmblânzită, darămite dizolvată…

– Și nu putem să o punem să facă ceva pozitiv, bun?

I: Sigur că poti să o pui să facă ceva pozitiv, de fapt acesta și este un punct din “calea” propusă de Buddha Sakyamuni, atunci când vorbește de cele patru adevăruri nobile: este, de fapt, cel de-al patrulea adevăr: calea prin care se poate ieși din suferință…

Și aici Buddha enumeră opt lucruri:

– vederea

– intenția

– vorbirea

– acțiunea

– existența

– efortul

– atenția și

– concentrarea corectă.

Deci Calea înseamnă aceste opt lucruri, atenție, corecte! Și o să încercăm să vedem acum ce înseamnă acest corect, pentru că nu e vorba de conotația știută a cuvântului.

Și tu ai spus să-i dăm mintii ceva bun de făcut. Iată că, unul dintre lucrurile propuse de Buddha, este acțiunea corectă, adică mintea “obișnuită”, dacă tot vrea să facă ceva, până când o să dispară, măcar să facă ceva corect. Cumva este un fel de deturnare a minții de la ce știe ea să facă, și de la cât macină ea într-una la gânduri, haide măcar să o folosim la ceva util. Dar asta este doar o primă etapă. Și aici intră tot ceea ce fac toți călugării, acel efort de a-și reeduca mintea și de a face, cu acea nouă minte, numai lucruri bune: să nu mai judece, să nu mai critice, să facă pomeni, etc…

Exact asta propun toate religiile prin codurile lor de morală, exact asta am propus și noi, cu “Încercările LiLA”: ți le mai reamintești?

Deci vorbim despre un fel de reeducare a minții, dar care este doar o etapă. O reeducare de bună voie, dacă practicantul a înțeles necesitatea acesteia…, sau într-un fel mai forțat, adică in extremis, dacă nu se poate altfel, hai măcar așa! Să învățăm măcar să nu facem rău, ca în jurământul hipocratic pe care îl depun medicii. Măcar să ascultăm de niște reguli, de niște jurăminte sau de niște norme, care ne vor păzi ele, să nu mai facem rău… de niște norme “mai deștepte” decât noi.

Însă, după cum am mai spus, aceasta ar trebui să fie doar o etapă de tranziție, pentru că finalul este în mod cert, starea de non-minte! Aici nu mai există compromisuri! Pentru că nu poate exista iluminare cu mintea asta “obișnuită”! Pur și simplu nu se poate.

– Dar mintea a evoluat cel mai mult în ultimele secole… Este o chestie statistică,  pentru că cele mai multe lucruri s-au inventat în ultimele sute de ani.

I: Statistica este un atribut al minții. Statistica este foarte mentală. Din punct de vedere spiritual… ea nu prea are mare valoare.

Dar iarăși revenim, depinde ce vrea fiecare, și mai ales, depinde de ceea ce înțelege fiecare, – că este o cale spirituală. Noi ne tot străduim să explicăm… cine are urechi de auzit, poate că va auzi vreodată…

Revenind la ceea ce spune Buddha, la acea enumerare, iată aici și intenția corectă, care exact la asta se referă: la ceea ce intenționezi să faci tu cu viața ta. Dacă tu vrei doar să-ți armonizezi puțin viața asta, să nu te mai cerți cu vecinul sau cu mama sau cu șeful, să nu mai fii bolnav, să-ți meargă ceva mai bine…, asta nu înseamnă cale spirituală. Înseamnă doar o minimă îmbunătățire. Și în general, lumea cam asta crede că înseamnă o cale spirituală: hai să ne mai vindecăm de câte ceva, hai să ne mai facem ordine prin ogradă, hai să ne mai armonizăm puțin, pe noi și viața noastră.

Dar asta nu este o cale spirituală!

– Da, m-am tot gândit și eu dacă sunt pe o cale spirituală sau nu!?… și după ce m-am analizat, mi-am dat seama că de fapt eu nu prea sunt pe nici o cale spirituală… că fiecare dorință pe care o avem, este practic o piedică care te ține in loc…

Și Buddha vorbește mereu despre renunțare; mi se pare o temă principală în buddhism… mă înșel?

I: Acesta iarăși a fost un concept foarte prost înteles! Buddha Sakyamuni nu a spus niciodată să renunți! El a spus: să înțelegi!

Și în scrierile sale, dacă le studiezi cu atenție, nu găsești cuvântul renunțare, în sensul înțeles de noi în mod curent.

– Atunci am înțeles eu greșit…

I: Buddha niciodată nu a spus să renunți la o dorință. A zis altceva…

– Atunci au spus alții asta…

I: Au spus alții! Și au spus occidentii, care nu a înțeles nimic din buddhism și s-a apucat să-l critice, conform principiului că “strugurii la car nu ajungi, sunt acri”. Occidentul a spus că buddhismul este o religie nihilistă, că este apatică, depresivă și nu îți mai dă nici o motivație în viață, pentru că Buddha a spus să renunți la dorințe. S-au apucat să-l critice, tocmai pentru că s-au speriat că buddhismul ar atenta la dorințele lor și “i-ar obliga” să renunțe la modul de viață deja devenit “plăcut”, obișnuit lor.

Ori Buddha a spus cu totul altceva, e adevărat că a spus ceva mult mai abstract și mai greu de înțeles. De aceea au simplificat oamenii, așa cum s-au priceput ei, după mințile lor mai mărunțele.

Haideți să revenim: primul cuvânt din acea enumerare a căii, este: vederea corectă. Și asta înseamnă să înțelegi și să ai capacitatea de a vedea, de a percepe corect realitatea, adică de a nu o mai trece prin filtrele minții tale, care întotdeauna, o deformează.

Și dacă e să reluăm cele opt puncte ale “căii corecte”, vederea și intenția țin cumva de înțelepciune; vorbirea, acțiunea și existența – țin cumva de viața concretă, de comportament; iar mai apoi sunt efortul, atentia și concentrarea, care țin cumva de practica mentală și de practica spirituală.

– Atunci, te rog explică-mi totuși, cum e cu renunțarea…

I: Nu s-a pronunțat cuvântul renunțare; pentru că renunțarea înseamnă tot o luptă. Ori Buddha nu a propus niciodată să te lupți cu dorințele, Buddha a propus să înțelegi lucrurile: să le vezi: cum fucționează, cum se înlănțuie, cum se condiționează. Asta înseamnă vederea corectă!

Iar în momentul în care ai să înțelegi cum, și de unde, apar dorințele, în momentul acela, nu prea o să le mai ai! Este o diferență ca de la cer la pământ, între a renunța la ceva și a nu-ți mai trebui un anumit lucru, vorbim aici despre orice!, pentru că ai înțeles că acel lucru nu îți este necesar.

Ideal este de a înțelege ce se află în spatele acelei dorințe, mecanismele ei subconștiente, mecanismele mentale, atașamentele, etc., de a afla ce se află în spatele acelei identificări, și cum funcționează ea, identificarea ta-cu-cel-care-are-nevoie-de-obiectul-respectiv-al-dorinței.

– Ca să nu iți mai trebuiască… în mod firesc…

I: Exact!

– Și atunci detașarea se produce în mod natural…

I: Da, atunci efectiv dorințele dispar.

Deci nu trebuie să te lupți cu ele, pentru că nu vei face decât să le dai și mai multă putere, în momentul în care te lupți cu ele; și nu vei face altceva decât să le reprimi. Și asta nu-i o soluție, pentru că le reprimi pe o parte, și ele își scot capul prin altă parte…

Și putem lua exemplul concret cu călugării care “au renunțat” la toate dorințele luptându-se cu ele. Și ce au făcut ei? Doar le-au reprimat, le-au ascuns undeva departe în subconștient, sau le-au înlocuit cu alte metehne, sau se mint singuri și pe cei din jur, știți cu toții despre ce vorbim aici… și-au reprimat niste lucruri, care apoi au ieșit … pe ușa din dos.

Asta se întâmplă când îți reprimi, fără să înțelegi, dorințele.

– Am citit undeva că un atribut al minții este să treacă ușor de la o extremă la alta…

– Și totuși de ce nu pot, de exemplu, să țin post într-o zi dacă îmi propun asta, tocmai atunci mă apucă o foame… cu furie…

I: Pentru că atașamentul tău față de mâncare este prea mare. De aceea. Și atașamentul ăsta mare vine dintr-o identificare prea mare cu corpul. Și se leagă cu instinctele de supraviețuire, cu frica foarte subconștientă, desigur, că dacă nu mănânc, o să mor! E ceva foarte primitiv, este acea nevoie de “a-ți asigura” rezervele de hrană pentru supraviețuire…, nevoie de acum trimisă undeva în subconștient, dar cu o funcționare impecabilă, de acolo…

– Și atunci, cum fac să scap de aceste atașamente, că doar cu mintea, nu merge…

I: Doar cu mintea, nu merge… dar se poate și cu mintea, practicând mai mult cu mintea, practicând starea de martor, dezidentificarea. De fapt pentru toate, soluția corectă e practica constantă și îndelungată.

Iată că am ajuns din nou la calea cea corectă: asta vrea să spună și Buddha Sakyamuni, cu efortul corect. Asta înseamnă: sârguință, practică, tenacitate…

– Aș vrea să te întreb și eu ceva. Care este relația dintre starea de martor și emoție? Pentru că sunt momente în care sunt detașat și conștient de o emoție, dar sunt momente în care anumite emoții sunt atât de puternice, încât pur și simplu mă copleșesc și mă las dus total de ele… Spuneai la un moment dat, că, dacă intri in acea stare de conștiință, emoția se dizolvă… Și da, și nu! Cel puțin nu pentru mine… nu încă…, sunt anumite emoții care mă posedă.

I: Da, pentru că te identifici cu ele. În momentul în care apare și crește emoția aceea puternică, în momentul acela – ești/ai redevenit deja, TU-cel-care-are-o-emoție-puternică! Observă-te! Ție ți s-a întâmplat emoția asta! În tine crește! Despre asta este vorba, despre identificarea ta cu acea emoție și de aceea nu poți să ieși din ea… pentru că ești una cu ea! E a ta, sau e în tine!

– Și exercițiul ar fi atunci de dezidentificare…

I: Da! Exercițiul este de dezidentificare… mereu! și iar mereu!

La început chiar poți repeta mecanic: eu nu sunt emoțiile mele, eu nu sunt aia, eu nu sunt ailaltă… Chiar și când te uiți în oglindă: eu nu sunt acel corp pe care “niște ochi” îl văd în oglindă… nu sunt asta, nu sunt cealaltă… neti neti.

Starea de martor exact asta face, în momentul în care ieși din emoție, te poziționeazi ca un martor față de ea, te dezidentifici de ea, și nu-i mai dai putere. Gândiți-vă la emoții ca la niște baloane, în momentul în care te-ai identificat cu emoția, tu i-ai dat puterea emoției, tu “ai umflat-o” cu energia ta!

– Tu ai creat emoția…

I: Asta nemaivorbind… Dar să zicem că este o emoție “preexistentă”, care se reactualizează (și pe asta tot tu ai creat-o, desigur, mai demult, dar acum nu ai timp să te ocupi de asta, pentru că emoția respectivă este prea copleșitoare…)

Atunci, ne întoarcem la terapiile gen vindecarea trecutului, tehnicile șamanice; și varianta cea mai simplă și cea mai curajoasă, este cea a șamanului don Juan, învățătorul lui Carlos Castaneda: să ștergi trecutul cu buretele: luptătorul nu are nici un fel de trecut! Și asta în continuu, clipă de clipă, exact în momentul imediat următor, să ștergi trecutul. Tot.

Sau măcar la sfârșitul zilei, sau măcar la sfârșitul săptămânii, sau la sfârșitul anului…

– Dar eu fac anumite practici, mă rog, cât pot eu; și uneori am senzația că nimic nu funcționează…

I: Pentru că le faci superficial, le faci cu periferia ta și nu le faci cu centrul tău; și depinde de unde lucrezi, asta e foarte important. Depinde din ce zonă a ta – faci o practică. Dacă o faci din cap e una, dacă o faci din inimă e alta și dacă o faci din burtă e alta.

Deci depinde din ce punct al tău faci practica. Dacă pentru a reuși să renunți la o dependență, de exemplu fumatul, faci practica doar din cap, n-o să-ți iasă, dar dacă o faci din burtă, o să-ți iasă.

Și asta e valabil pentru orice decizie pe care o iei, o decizie legată de o acțiune, depinde unde ești centrat în momentul în care decizi să acționezi. Dacă faci acțiunea din cap, e nevroză, e pierdere de timp, e minte, pentru că acolo e mintea și ea comandă. Dacă vrei să “învingi” mintea, exact ca în strategiile de luptă, trebuie s-o păcălești, să te duci în altă parte. Niciodată nu o să poți învinge mintea, din cap! Și atunci fie te duci în inimă, fie în abdomen. Dacă trebuie să iei o decizie care necesită forță, cum ar fi accea de a învinge o dependență, atunci lucrezi cu centrul energetic din abdomen.

– Pentru că acolo e forța ta, nu?

I: Da! Acolo e centrul de forță. Dacă e vorba despre o emoție, atunci lucrezi cu inima.

– Ce înseamnă “să lucrezi”?

I: Să fii centrat acolo!

– Te centrezi și te concentrezi în zona aceea?

I: Nu trebuie să te concentrezi, trebuie să funcționezi de acolo.

– Nu înțeleg…

I: Trebuie mai întâi să înțelegi ce înseamnă centrare, pentru asta.

Centrare înseamnă locul unde îți aduci atenția, locul din care tu funcționezi.

Hai să luăm un exemplu, toți cei care vorbesc foarte mult și încontinuu, ei funcționează din minte și sunt niște oameni împraștiați și descentrați. Și atunci, ce ar trebui să facă ?

Păi să se centreze în inimă, să coboare cu mintea în inimă, vorba rugăciunii isihaste, să facă respirații cu inima și alte astfel de exerciții, pentru ca, încet, încet, centrul lor de funcționare să coboare din cap, în inimă. Și foarte important, ce-ar mai trebui ei să facă? Să tacă! De ce? Pentru că vorbitul însuși pleacă din cap; și după ce că centrul tău “de greutate” este acolo, vorbitul te va împraștia și mai tare.

Orice mare vorbăreț din lumea asta este de fapt un descentrat. Pentru că nici unul nu vorbește din inimă sau din burtă; totul este doar vorbăria minții, care dă pe-afară. Mintea oricum le vorbește într-una, și, nemafăcând față, nemaiputând să se auto-conțină, vorbăria minții se revarsă ca un șuvoi exterior de vorbe.

Și atunci una dintre principalele metode de centrare – este să taci!; să-ți aduni energia din cuvinte și să nu o mai împrăștii inutil, pentru ca mai apoi să o direcționezi prin alte diferite tehnici și exerciții (ex. Vipassana, călărețul,etc.), spre inimă sau burtă.

Tot ceea ce ține de adunat forță, gen arte marțiale, Qi Gong, folosește centrarea în abdomen, sau în tan tien-ul inferior, cum îl numesc ei. Iar tot ceea ce tine de yoga, de deschis inima, folosește centrarea în inimă. Și centrare înseamnă că, în momentul în care tu faci un gest, să nu îl faci din minte, ci să-l faci din altă parte, sau altfel spus, dacă vrei să învingi mintea, nu o poți face decât dacă folosești altă calitate de energie decât cea a minții; adică ori forță – din abdomen, ori iubire, compasiune, din inimă. Asta… dacă vorbim despre partea energetică a demersului.

Mai există aici o altă tehnică, o meditație cu o conotație mai filozofică, dacă vrei…, aceea a dizolvării.

Să luăm exemplul cu fumatul. În momentul în care tu fumezi, dacă reușești să te vizualizezi tu pe tine – ca pe o grămăjoară de particule, (ceea ce de fapt, și ești! o mare grămadă de particule…), dacă te imaginezi ca pe o gramăjoară de atomi, dintre care unii compun plămânii, alții compun inima, etc…, îți poți pune atunci întrebarea: și cine fumează? Și în ce fumează? Pentru că tu ești doar o gramadă de atomi… Plămînii nu sunt decât o acumulare de celule, formate, la rândul lor, din particule… Toate nu sunt decât grămăjoare de particule, cărora mintea le-a pus câte o etichetă: plămân, creier, țigară. Și în felul acesta reușești poate să te dezidentifici de corp…

Și poți să privești totul în acest fel, ca pe o adunătură de particule, care funcționează pentru o perioadă de timp, într-un anumit fel, care îndeplinesc o anumită funcție, după care se dizolvă. Deci s-au făcut din nimic, s-au agregat, au devenit plămâni, sau inimă, sau creier, au devenit corp…, și, la un moment dat, toate acestea se vor dizolva… Și dacă reușești să îți privești toate structurile, ca pe o masă de atomi, aceasta devine o metodă foarte bună de a te dezidentifica de corp. Care corp?

Nemaivorbind că te ajută în același timp, și la diminuarea egoului.

Fenomenul în sine este, de fapt – absolut miraculos și minunat, să ai un corp cu care poți face atâtea lucruri, dar, de fapt, acest corp nu este decât doar o masă de particule… lucru care este și mai miraculos! și mai extraordinar! Și care s-au format, toate, din vacuitate și care s-au agregat în atâtea miliarde de forme… Totule este un miracol extraordinar… Și apoi, mergând mai departe, pe acest corp nu l-ai făcut tu, nu te-ai creat tu pe tine, deci acest corp nu îți aparține. Cine ești tu, “posesorul”? Și atunci, de ce să te atașezi într-atât, de el?

Și dacă continui cu acest gen de meditație, orice lucru poate fi mărunțit în felul acesta, inclusiv emoțiile: Care furie? Ce-i asta, furie?… Ce-i asta, o emoție? Cine o “trăiește”, “cine” “o simte”?

Deci, dacă ar fi să descompui totul în factori primi, ajungi într-o situație chiar hilară… și, de fapt, îți vei da seama că totul este iluzoriu.

Și din punct de vedere al celor patru nobile adevăruri, asta intră la acea vedere corectă, adică la faptul de a percepe realitatea în mod corect: realitatea că nu tu ai creat corpul acesta de care te atașezi atât, realitatea că nu-ți aparțin lucrurile, realitatea că toate sunt efemere, realitatea că toate sunt iluzorii, realitatea că toate sunt doar particule, sau cuante de energie, conglomerate, cărora mintea le-a pus o etichetă, care minte, și ea, nu este decât un alt câmp, făcut din alte particule, de o altă frecvență….

Noțiunea buddhistă de iluzoriu la asta se referă, la faptul că tu îți închipui tot felul de lucruri ca fiind “reale”.

Și făcând asta mereu, mereu, la un moment dat ajungi la “grăunțele” de emoție, la particulele elementare de furie, dacă vrei, la atomii de furie, și atunci o să te apuce râsul și o să-ți dai seama: care furie? ce-i aia furie?… care dependență? care fumat?? care corp? care minte?

– Dar putem lucra energetic cu furia, să o scoți din structura ta…

I: Sigur că putem lucra și energetic, dar asta presupune iarăși… lucru, nu merge în trei zile, știți foarte bine. Însă da, există și această variantă și este foarte bună, de a lucra energetic, până când se curăță tot: prin respirații, tot felul de tehnici de curățat chakrele, facem și noi o grămadă…

– Mie mi se pare mai ușoară această metodă, decât analizatul…

I: Analizatul este o metodă frumoasă, pentru că e mai abstractă. Dar fiecăruia i se potrivește altceva, pe măsura structurii lui. Ideal ar fi, cred, să combinați metodele.

– Mie una, îmi place analiza, pentru că e mai modernă, dacă vrei, e o metodă de “fizică cuantică”, e interesant cât de “științifică” este.

I: Da, dacă te gândești că tu ești făcut din stringuri și cuarci, și că emoția ta este și ea făcută din stringuri și cuarci, atunci totul chiar că nu are nici o consistență… E minunat, e miraculos! Dar în același timp… și comic, faptul că o minte, o altă adunătură de cuarci, își închipuie despre ceea ce o înconjoară, că are “o realitate proprie”. E un mod de a privi lucrurile foarte modern, așa este; și foarte abstract, și foarte real, de fapt. Și atunci te poți dezidentifica foarte eficient și elegant de toate cele…

– Și cum verifici dacă te-ai dezidentificat?

I: Asta-i simplu! Să nu te mai înfurii, de exemplu, dacă tot vorbim despre furie. Într-o anumită situație, să nu mai reacționezi la fel ca înainte, să îți schimbi comportamentul, să nu te mai superi, să nu mai plângi, să nu te mai afecteze…

– În loc să te mai înfurii, poți să tragi aer în piept…

I: Da, poți să tragi aer în piept – dar în mod conștient! Și dacă faci asta în mod conștient, furia respectivă se dezumflă exact în același moment. Încercați!

– Noi am vrea… doar că nu prea ne iese…

I: Și haideți să vedem de ce nu prea vă iese… Pentru că plecați greșit din start! Și unde greșiți? Știți ce este greșit?

(liniște)

I: Păi exact faptul – că vreți! Este tot o dorință! Și este tot o luptă! Nu-i bine cum puneți problema din start! “Doresc să nu mă mai înfurii”, “doresc să mă las de fumat”, doresc să … nu mai știu ce! În momentul în care dorești ceva, deja ai ratat startul, pentru că a devenit din nou o luptă, a ta versus cineva sau ceva.

Că este lupta minții versus subconștient, că este lupta minții versus corp, orice dorință este, de fapt, o luptă. Și de ce? Pentru că este o formă de energie care iese din tine: ca să facă ceva, ca să obțină ceva! Până la urmă orice dorință este o formă de violență, foarte subtilă, e adevărat, pentru că, astfel, vrei tu să-i impui Universului câte ceva!

La asta s-a referit Buddha Sakyamuni vorbind despre dorințe. Revenim la discuția noastră, el nu a spus să renunți la dorințe, dar el a spus să-nțelegi ce-i cu dorințele. În momentul în care înțelegi că orice fel de dorință este de fapt, o agresiune, este, de fapt, o violență, atunci, încet încet dorințele or să dispară.

Pentru că, fiind violențe, conform legii reacțiunii, acea agresiune se va întoarce cândva împotriva ta, de undeva, din Univers; efectiv așa funcționează energetic lucrurile. Nu este un Dumnezeu care te pedepsește, este dorința ta, care s-a lovit de energia din spațiu și a revenit ca un bumerang. Și asta funcționeză la absolut toate nivelele, cu orice dorință ai avea.

De aceea se spune că toate se plătesc! Ele nu “se plătesc”, dar sunt contra-loviturile pe care le creează agresivitatea ta. Sunt ecourile agresivității tale, câmpurile de undă pe care le-ai emis tu, pe care le-ai trimis în Univers, și care se întorc acum către tine, tu făcând parte din exact același Univers-conținător, în care le-ai descărcat…

Până chiar și dorința de a evolua, nu trebuie formulată ca o dorință, ca o încrâncenare.

Orice fel de dorință este o agresiune! Orice fel! Este o chestie egotică, un fel de a-ți impune tu, dorința ta, Universului.

Și nu poți ieși înafara dorinței, decât înțelegând-o! În momentul în care înțelegi că ea este o agresiune, poate că te vei opri! De aceea spune Buddha: acțiunea corectă. Aceasta înseamnă să eviți orice formă de violență, tot comportamentul tău să devină non-violent. Și lumea a înțeles asta, să nu omori, de exemplu, etc. Bun, e foarte bine pentru început, dar oamenii s-au limitat la grupele mari de violențe: să nu ucizi, să nu furi, etc… Buddhiștii au mers ceva mai departe, și au spus să nu mâncăm carne, ca să nu mai ucidem animalele. Și e foarte bine și asta, desigur, mai scapi de câteva violențe din tine… Dar violența cea mai rafinată, este, de fapt dorința. Pentru că tu impui Universului ceva.

Taoiștii pun problema exact invers. Tao înseamnă să te lași în curgerea Universului, să te lași trăit de Univers, să fii una cu Existența.

Buddha a pus problema din-înăuntru în afară, taoiștii o pun din afară spre înăuntru. Dar este exact același lucru. Depinde din ce parte privești lucrurile. Asta a spus de fapt Buddha, chiar dacă poate n-a fost chiar atât de explicit, că nu-i ușor să pui în cuvinte toate lucrurile astea; și multor școli le-a fost greu să explice; și ca dovadă, că suntem aici, și tot repetăm și tot nu s-a înțeles nici până azi; și n-au priceput-o nici cei care vorbesc, din păcate, prin tot felul de discursuri așa-zis spirituale…

Deci orice fel de dorință este o agresiune, și implicit, orice formă de agresiune ți se va întoarce ca o contra-agresiune.

Și atunci ajungem la învățătura supremă taoistă, sau dacă vreți, ne reîntoarcem la Buddha Sakyamuni, la învățătura supremă din Sutra Inimii, care spune același lucru și anume:

“Gate, gate, para gate, para samgate, boddhi svaha!”

Ce înseamnă asta? Înseamnă: “dincolo, dincolo, dincolo de dincolo, cu desăvârșire dincolo”!

Aceasta este esența căii spirituale.

Și primul “dincolo” – este dincolo de corp, de identificarea cu corpul.

Următorul “dincolo” – este dincolo de minte, de identificarea cu mintea și cu egoul.

“Dincolo de dincolo” – presupune să trecem de acestea și nici să nu ne mai punem problema unei identificări.

“Cu desavârșire dincolo” – aceasta este mintea oglindă, sau non-mintea, sau absolutul, sau cum vreți voi să-i spuneți.

Aceasta este Sutra Inimii, dar degeaba v-o explic eu, pentru că ea trebuie trăită și înțeleasă. Și trebuie înțeleși toți pașii aceștia. Acum noi suntem la primii pași, adică la a transcede corpul, la a nu te mai identifica cu corpul, la a nu te mai identifica cu mintea și cu emoțiile.

Și încă ceva, ne propunem să schimbăm viața materială cu viața spirituală, – dar făcând-o tot în termenii minții, ca să “ne fie mai bine”, și tot în termeni de dorință, este o mare păcăleală! Pentru că orice dorință va naște o suferință. Asta spun adevărurile nobile!

– Și atunci care trebuie să fie intenția corectă a unei căi spirituale, dacă în mod evident nu e dorința?

I: Exact ceea ce ai spus tu! Trebuie să fie intenția, și nu dorința. Intenția ta este să evoluezi, dar dorința presupune un atașament față de ideea de a evolua.

Intenția corectă presupune “a te lăsa” să evoluezi, a evolua pas cu pas, așa cum te ghidează Universul, tu făcând tot ceea ce poți tu. Așa cum te ghidează Univerul, așa cum te ghidează vocea interioară și nu mintea, cu orgoliul și cu încrâncenarea și cu dorințele ei. Orice dorință egal mintea maimuță, mintea manas! Intenție înseamnă altcineva care lucrează acolo, nu mintea obișnuită!

De fapt… nici intenție nu stiu dacă este, în traducere, cuvântul cel mai bun, pentru că și acesta poate avea tot o conotație de voință; poate că o traducere mai corectă ar fi “aspirație”. Aspirația corectă.

Cuvântul “intenție”, așa cum îl folosim în mod curent, presupune și el să faci ceva – volițional…, poate nu cu atâta îndârjire cât are vonța/dorința. Trimiți energie, de exemplu, cu “intenția să vindeci” pe cineva. Pusă așa problema -da, este tot o dorință, undeva acolo, în subconștient. Sunt nuanțe, toate acestea, depinde de voi să ajungeți să le simțiți…

Practica devine spirituală atunci când “intenția” ta devine una cu intenția Universului, sau dacă vrei s-o iei invers, când intenția Universului este aceeași cu “intenția” ta, asta dacă poți să-i înțelegi întenția, Universului.

– Și cum putem să înțelegem intenția Universului?

– Cu inima!

– E vorba de a te lăsa în voia Domnului, adică a Existenței, adică a Universului.

I: Așa-i!

– Din ce am înteles eu, este ca dorințele foarte materiale încep să dispară, dacă tu începi să înțelegi legile Universului și care este voia Domnului. Și cu smerenie, pas cu pas, începi să te lași în voia Universului, purtat și viețuit de acesta.

I: Da! Și principala condiție, bine ai spus, este smerenia, dar nu în sens de umilință, ci în sens de înțelegere a faptului că nimeni nu este buricul Universului.

Și aici ajungem din nou, – la îmbinarea noțiunii de dorință, cu noțiunea de ego.

Cine este marele doritor, cel care tot timpul vrea câte ceva? Evident, Marele Ego. Ori, în momentul în care devii mai smerit, egoul tau mai diminuă; și dorințele diminuă și ele.

Osho are o frază genială: “Atâta timp cât mintea ta vorbește, n-o să poți să-l auzi pe Dumnezeu”. Așa este și cu dorințele. Atâta timp cât vii tu cu dorințele tale, care-ți ocupă mintea și preocupările, n-o să poți să simți care sunt intențiile Universului…, pentru că acestea pur și simplu nu mai au loc în tine, de dorințele și preocupările tale…

Și cum ne antrenăm să înțelegem voia Universului? Practicând tehnici de abandon, “să te lași locuit de Univers”, “să te lași trăit de Univers”, “să te lași respirat de către Univers”…

Și à propos de maeștrii, și revenind la Ananda, pe care l-am pomenit la începutul discuției, rolul unui maestru acesta este: să te ajute, și să te antreneze să te abandonezi. Unui Maestru adevărat nu “îi trebuie” abandonul nici unui discipol, dar îl va folosi ca pe un antrenament. Iar tu te poți “folosești” de un Maestru, cu permisiunea și cu sprijinul acestuia, desigur, ca de un intermediar, ca de un pretext, până când vei ajunge să te abandonezi Universului.

Și adevărata definiție a unei căi spirituale este asta: să renunți la tine!

Restul renunțărilor “mai mici”, ca bunurile materiale, dorințele, astea sunt toate accesorii.

– A renunța la tine, dar nu cu mintea!

I: Cu mintea poți să-ți tot amintești asta, la început! Și abandonul este o chestie de exercițiu.

O altă cale de abandon, este calea devoțională, calea marilor credincioși, sfinții, care reușesc să se abandoneze de la început. Ei sunt foarte norocoși având această structură interioară, pentru că se abandoneză cu ușurință, prin însăși această structură a lor, o fac prin natura lor, pentru ei nu există decât Dumnezeu, și atât.

Însă marele vostru dezavantaj, și, în general, al occidentalilor, este această super-minte, super-puternică, super-cultivată, super-întărită, prin educație, cultură, societate, etc.,etc.,etc.! Și atunci nu aveți altă șansă decât aceea de a merge pe calea înțelegerii și a dezidentificării.

Dar să ne reîntoarcem la dorințe; și să vedem de fapt ce înseamnă o dorință pentru un om. Ce înseamnă?

(liniște)

I: Înseamnă că vrea să schimbe ceva în Universul, așa am spus, nu? Înseamnă că vrea să schimbe ceva…

– Dar noi nu suntem conștienți de asta! Că vrem să schimbăm…

I: Da, dar foarte concret, omenește, dorința înseamnă că vrei să schimbi ceva: să obții ceva, să devii ceva, să fii altceva decât ești, să te recunoască lumea și așa mai departe…

– Bine; și atunci să stam cu picioarele încrucișate și să nu mai facem nimic?

I: Nu! Asta nu are nici o legătură cu nelucratul… are legătură cu suferința și are legătură cu atitudinea. Dacă privești dorința ca pe nevoia ta de a schimba Universul, atunci, care ar fi rezolvarea?

(liniște)

Păi acceptarea! Simplu!

– Acceptarea shimbării!?…

I: Nu acceptarea schimbării, acceptarea lucrurilor așa cum sunt!

Un exemplu banal: să spunem că plouă și este vreme “urâtă”. Și oamenii ce fac? Încep să se lamenteze că este urât și le încurcă lor socotelile, vremea asta de afară.

– Da, eu ințeleg ce vrei să spui cu acceptarea lucrurilor așa cum sunt. Și am tot practicat asta. Să știi că uneori îmi spuneam forțat: e așa cum e! e așa cum e! și tot nu mi-a ieșit…

I: Asta pentru că ai făcut-o din cap. Acceptarea trebuie să fie din inimă! Vorbeam de acea centrare, acum vreo jumătate de oră… deja ați uitat. Acceptarea niciodată nu poate fi făcută mental, pentru că mintea este învățată să facă ce vrea ea; și eventual ea să-l pună pe Univers să se supună dorințelor ei. Dacă mintea vrea să nu mai plouă, așa ar trebui să se întâmple, Universul să se oprească din plouat.

Trebuie să accepți din inimă!

– Uneori, chiar dacă accept din inimă, o fac cu un pic de resemnare…

I: Asta nu e bine! Și care ar fi o variantă de a nu accepta cu resemnare? Să accepți cu ce?

– Cu smerenie?!…

I: Cu curiozitate! Să te întrebi cu curiozitate: oare ce-o vrea Universul de la mine, dacă nu mi-a reușit asta? Oare ce am eu de învațat de aici!? E tot un fel de păcăleală mentală… dar poate duce altundeva, poate duce spre înțelegere și evoluție…

– Am observat din experiența mea de viață că, uneori, dacă lucrurile nu ieșeau așa cum aș fi vrut eu, de fapt, ulterior, se dovedea că era mai bine așa cum erau la final, decât dacă lucrurile ar fi fost cum vroiam eu inițial.

I: Întotdeauna Universul are soluția mai bună decât omul.

Până la urmă, Universul știe cel mai bine și ce-ți trebuie, și ce să mănânci, și cu ce să te îmbraci, și cu cine să te împrietenești, și cu cine să te iubești, și ce meserie să faci; trebuie doar să stai cu ochii deschiși și cu vocea ta interioară dată ceva mai tare; și să vezi ce vrea Universul de la tine, pentru că Universul ți le spune, doar că tu nu auzi, dacă mintea ta bodogăne întruna…

– Un șaman îmi spunea că atunci când ai de luat o decizie importantă și nu știi ce să faci, gândește-te bine și alege cu mintea, după aceea fă invers. Totdeauna mintea va alege ceva ce i se pare ei că te protejează, tăindu-ți de fapt accesul la ceea ce Universul vrea de la tine.

I: Exact! Și treaba asta mai poate fi folosită la ceva, tot o tehnică șamanică, ca un antrenament spre decondiționare. Totdeauna să faci altceva decât ceea ce ești obișnuit deja să faci, să nu mergi pe același drum.

– Să faci contrar obișnuințelor tale…

I: Da! De exemplu să te trezești cu 3 ore mai devreme, să alergi noaptea prin parc, să faci niște lucruri total ieșite din tiparele tale. Să încerci tot timpul să faci alfel decât erai tu obișnuit, să spargi mereu tiparele tale… să te autoeduci să lași mereu ușile deschise pentru Univers. Pentru că tu le închizi, exact cu acele tipare!

Pentru că, ducându-te pe alt drum, poate că Universul îți oferă noi variante. În momentul în care tu faci doar ceea ce “știi tu” și cum vrei tu, deja ți-ai făcut drumul tău, apoi făgașul tău, drumul tău a devenit deja un șanț, pe care tu mergi … la infinit… șanțul devine din ce în ce mai adânc, tu continui să mergi pe fundul acelui șanț…, nemaivăzând nimic în afara lui… deja marginile sale sunt mult prea înalte. Și asta se întîmplă mereu, cu toată lumea!

Când înțelegi că tiparele “așa sunt eu!”, “așa fac eu!”, “așa știu eu!”, sunt exact aceste șanțuri, unele dintre ele devenite extreme de adânci, … când înțelegi că toate țin de ego și de condiționările mentale, atunci vei încerca să schimbi aceste condiționări, făcând contrariul, sau pur și simplu nemaifăcând acel lucru.

De fapt acesta este și ideea din doctrina taoistă: non-acțiunea.

Revenind la dorințe: odată ce ți-a apărut o dorință, care este următorul pas? Este acțiunea!

– Dorința duce la acțiune, adică trebuie să faci ceva ca să ți-o îndeplinești…

I: Exact! Și dorința trimite o energie, iar acțiunea vine și o consolidează și o transpune într-o formă materială; și deja încep consecințele, începe Karma și tot tăvălugul de urmări cauză-efect-cauză-efect-și-tot-așa.

– Și soluția cea bună este să lași lucrurile să curgă…

I: Așa este. Și încă ceva important de știut pentru voi… trebuie să ai răbdare! Să lași lucrurile să se coacă, să lași lucrurile să se dezvolte… Să le vină timpul!

Deci trebuie răbdare și practică. Și lucrurile se întâmplă.

Vorbind despre “deschisul inimii”, energetic cum se întâmplă asta, în mod obișnuit? Ajungi la un anumit nivel energetic, chakra funcționează într-un anumit fel și omul începe să facă anumite lucruri altfel, începe să-și schimbe comportamentul…; deci o chakră, sau o emoție legată de o chakră, dictează un anumit mod de comportament.

Dar, mai spuneam noi, se poate schimba sensul: comportamentul să influențeze chakra! Asta este important: un comportament poate influența o chakră. Și până una, alta, poți deschide ceakra inimii, făcând karma yoga, adică punându-te în slujba altora, muncind pentru alții. Dar cu condiția ca efortul tău să fie sincer și real ! Nu din obligație, nu dintr-o frustrare, nu de frică, nu de silă, nu de pedeapsă, nu din automulțumire, și nu din dorința de a forța tu mersul lucrurilor și deschisul chakrelor, în felul acesta. Dar dacă chiar faci, cu convingere, diferite lucruri pentru alții, atunci, da! se deschide chakra inimii.

Și pe asta se bazează de fapt toată doctrina Mahayana.

– Asta este boddhicita, cultivarea compasiunii, nu?…

I: Da, cultivarea compasiunii. Sunt școli întregi care te învață asta, și mii de oameni, care practică asta. Chiar dacă la început ei o fac într-un mod oarecum forțat, comportamentul lor fiind ceva impus educațional, când ai un biscuit, îl împarți și cu alții. Așa ești învățat să faci și așa vei face, chiar dacă la început – va fi ceva impus prin educație. Și calea Mahayana reușește în acest fel, printr-un comportament învățat de către mii de oameni, să le deschidă chakra inimii. Și ceea ce, la început, poate fi un lucru forțat, pas cu pas va deveni un mod de viață; și după ce devine un mod de viață, lucrurile chiar funcționează, se deschide chakra inimii, iar viața va începe să se desfășoare din acest nou centru, în mod “automat” și armonios.

– Se formează un alt fel de tipar, și oamenii aceia la un moment dat chiar devin compasivi…

I: Exact! Au pus “căruța înaintea boilor”, adică comportamentul înaintea chakrei, dar iată că a funcționat și așa. Și Iisus a încercat să învețe oamenii să facă acest lucru, doar că lui nu prea i-a reușit…

Dar școala Mahayana o face ca pe o practică riguroasă, ca pe un mod de educație, ca pe o atitudine socială: de a face tot timpul câte ceva pentru alții, de a face lucrurile dezinteresat, fără să aștepți recompense, fără să aștepți mulțumiri…

– Dar pentru noi… este destul de greu să facem lucrurile chiar așa de la început… fără să mai emiți judecăți, fară să ai o minimă așteptare…

I: Păi e greu, pentru că voi ați pierdut startul! Aceeia o iau de mici copii, copiii încep să gândească și să funcționeze așa de pe la 3-4 ani, în familiile buddhiste, călugării încep așa de pe la 3-4 ani în mănăstiri, dar voi ați pierdut vreo 30,40,50 de ani… Și e foarte greu să începi la 50 de ani să faci câte ceva pentru un altul… doar așa…, fără recompensă, dezinteresat…, dintr-o compasiune care de fapt nu există! Dar se poate reeduca atitudinea aceasta, la fel, la început te străduiești, îți impui să o faci…

Și acesta ar fi beneficiul traiului într-o comunitate, mai întreabă câte cineva, la ce ne-ar trebui o comunitate; este o posibilitate de a munci fiecare după puterea lui, dar și în beneficiul celorlalți. Și fiecare își poate vedea astfel, de treaba lui și de practica lui, dar în același timp, gândindu-se și trăind și pentru ceilalți.

Și așa, la 40, la 50 de ani se poate reeduca compasiunea. Cu condiția să nu cazi în celelalte capcane: în capcana furiei, în capcana reprimării, în autosuficiență…, sau, mai ales, în acel orgoliu subtil al “celui care se sacrifică pentru ceilalți”, “al celui care este un om valoros, pentru că nu se gândește numai la sine, ci și la ceilalți”…

Dar dacă rămâi vigilent și te auto-observi mereu, și ești tot timpul în starea aceea de martor, și ai grijă să nu cazi în toate capcanele astea, ai toate șansele să îți deschizi inima și să-ți dezvolți compasiunea. Chiar și la 50 de ani.

Și uite, am vorbit aici despre o gramadă de opțiuni, și despre o grămadă de metode; și fiecare își poate alege căile care i se potrivesc cel mai bine, la un moment dat.

– Și putem face puțin câte puțin din fiecare…

I: Sigur că da! Puteți face din fiecare câte ceva, câte puțin, sau, mai bine, câte ceva mai mult!!! dar nu cu încrâncenare. Nu cu încrâncenare, pentru că atunci iarăși redevine dorință, redevine suferință, iarăși crește egoul, căci iată: “ce bun sunt, am mai învățat o tehnică, am mai fost la nu știu ce școală, am mai luat o diplomă de la nu știu ce inițiere”… și recădem iarăși în aceleași capcane.

– Uite, scrie aici în cele opt puncte din calea lui Buddha, la efortul corect, nici să nu fii leneș, nici să nu fii încrâncenat. Zice: Alege calea de mijloc! Asta este calea pe care trebuie s-o alegi!

I: Da, Buddha a ales întotdeauna calea de mijloc.

Dar care este marea deosebire a vremurilor? Faptul că voi toți cei de aici, vă “autoevaluați”. Vorba vine… este exact acea “auto-evaluare” a minții, făcută exact așa cum vrea ea, cum îi convine ego-ului. Și este foarte greu să îți găsești calea de mijloc, când tu mereu ești în diverse extreme. Așa că dacă ești leneș, tu vei alege lenea ca și cale de mijloc, pentru că nu vrei să te încrâncenezi, chipurile… dacă ești un om voluntar, activ, energic, sau un încrâncenat, atunci tu vei considera că, “calea ta de mijloc” este să te lupți într-una…, dacă ești obsedat de ordine și de curățenie, calea de mijloc pentru tine va fi aceea de a tot curăța chakrele și aura, etc… Fiecare își interpretează “calea de mijloc”, de fapt, exact așa cum vrea el, pentru că, de fapt rămâneți tot în domeniul minții, care va face, mereu, mereu, mereu, tot ceea ce îi place ei.

Cât despre un maestru, a-l credita, a vă da pe mâna lui, ca să vă învețe el, ce și cum… se pare că nu prea vă vine s-o faceți. Bine-nțeles, din același orgoliu al ego-ului, care “știe el mai bine”, care “știe el mai bine” chiar și asta, cum să-și construiască el – o cale spirituală… O cale “personală”. Bine-nțeles, potrivit minții și ego-ului foarte personal, fără a vedea nici măcar pe departe, capcana cea mare, întinsă exact de aceeași minte și de același ego…

Cât despre Ananda,… el s-a iluminat, exact prin acea dragoste și devotament față de maestrul său. Și prin practicile recomandate de către acesta.

Indra

(textele aparțin autoarei, copierea, transmiterea sau altă utilizare a lor se poate face doar după obținerea permisiunii și cu respectarea fidelă a conținutului… mulțumesc!)