“Umbra unei umbre”… (Dhammapada)
– “Înțelege că acest trup este doar spuma unui val, umbra unei umbre. Smulge floarea dorințelor. Și apoi, complet nevăzut, fugi de regele morții”…
Să vorbim, câte ceva, despre moarte și impermanență… Înțelegerea conceptului de impermanență ne ajută să trăim și, în egală măsură, ne ajută să murim! Cât despre raportarea actuală la moarte…, ea este complet haotică, lipsită de orice fel de înțelegere și complet ne-funcțională! Să încercăm să vedem asta…
– Ne facem că nu există, moartea, o evităm cât putem! Facem orice atceva: doar să ne pregătim pentru moarte, nu! Pentru că nu te învață nimeni, nimic, despre moarte…, s-a pierdut, undeva, în cultură…
– Așa este. Și de aici decurg tot felul de ciudățenii: atitudinea ta de frică, sau de reprimare, ne ascundem, nu o privim ca pe un fapt real și obligatoriu, ne fofilăm, măcar mental… Apoi distorsionarea ideii de moarte, grupuri de bocitoare (care de fapt fac rău, vom vedea asta, când com vorbi despre atitudinea față de un muribund)…
– Doar dacă ne îmbolnăvim, sau vedem fire albe…, ceva simți în stomac; ce faci apoi?! Fugi, în 2 moduri: fie bagi sub preș, suferința respectivă, nu mergi la doctor, nu faci analize, te faci că acea problemă nu există (“poate dispare de la sine…). Sau, extrema cealaltă, exagerezi cu controalele, tratamentele, etc.
– Sau mă revolt, pe Dzeu, pe bătrânețe, “cum să mi se întâmple mie, să îmbătrânsc?!”: “eu, cel grozav, cel mai sportiv”, “toată viața am avut grijă de corpul acesta și acum…”: imaginea de sine și orgoliul – grav lovite.
– Sau nesațul de a trăi, încă, încă, să fac și aia și aia și aia…
– Furia împotriva corpului, sau împotriva lui Dzeu! “Sunt ale mele, de ce se strică? De ce mi le ia, Dumnezeu?”
– Iar acest mare atașament față de corp și față de “mine” va fi definitoriu în bardo, ne va spune Bardo Thődol, Cartea Eliberării prin moarte… El nu mă va lăsa să merg mai departe, sau voi avea o reîncarnare proastă… (dar despre asta – altădată).
Toate cele enumerate de voi înseamnă o mare frică de moarte, de boală, de bătrânețe. Iar Calea de mijloc, înseamnă, iarăși, a vedea clar și a lua măsurile corecte; dar nu ca să nu mor – din frica de moarte , ci să nu mor – pt a avea timp să practic!
– Haideți să nu ne mai păcălim…
– Sau ne dăm grozavi, “mie nu mi-e frică de moarte”. Sau o privim cu naivitate, sau falsă încredere: “toți murim!”
– Toate fricile-atașamentele provin din Sat, principiul Existenței…, devenit instinct, devenit apoi dependență și atașament de viață… Dar acestea trebuie transcense: prin înțelegerea-înțelepciunea Cit, în forma ei de minte mai rafinată și mai înțeleaptă.
– Vorbind chiar și fizic, există metode de prelungire a vieții – doar ca să trăiești: pentru că, dacă în acea viață, prelungită, tu nu practici, nu evoluezi…, va fi o altă viață pierdută.
– “Glorioasele trăsături ale regilor se distrug. La fel și trupul îți va deveni tărână.
Dar spiritul purității este etern și puritatea vorbește doar purității”, completă Spiritul.
– Mereu am atitudinea de “mie nu mi se întîmplă”: auzi la televizor de accidente, catastrofe, etc, iar primul meu gând este “ce bine că nu sunt și eu acolo”, sau “mie nu mi se poate întâmpla așa ceva”!
– Sumarizând, toate asta provin din veșnica frică de a nu pierde, “nu am destul, nu îmi ajunge”, pentru că “toate se termină”. Iar asta provine din educația, de-a dreptul perversă: de mic, învăț, că trebuie să am, să nu pierd…, toate sunt ale mele și mi se cuvin!
Consider viața ca fiind a mea. “Cutare și-a pierdut viața”: a lui! Viața ne aparține și o pierdem, ca pe un portofel. Mă învârt între a nu vorbi despre moarte, niciodată…, sau a folosi eufemisme, blândețuri, “a plecat”…; păcălesc copiii…, nu pronunțăm cuvântul, ne e frică chiar și de cuvânt: dacă cumva, pronunțându-l, vom chema moartea?!
– E de prost gust să vorbești despre moarte, ești “morbid”, noi vorbim numai despre lucruri drăguțe, adică stupizenii prostești, bla bla, asta e ok. Desigur că nu vorbesc despre moarte, doar “eu nu am să mor, doar ceilalți! Mie nu mi se întîmplăm așa ceva!”: negare totală.
– Și nici cum mai auzim, “dacă o fi să mor…”: este ceva cert, nu e nici o îndoială, nici un “dacă”, e absolut sigur! Bagatelizăm, sunt plin de un fals curaj… Sau, caut “senzațiile tari”: “eu sfidez moartea”, o nouă găselniță pentru ego: cât sunt eu de grozav!
– Să amintim și obișnuința de a da vina, mereu, pe câte cineva: pe doctori, pe soferi, etc., pentru moartea cuiva: pentru că acela trebuia să trăiască veșnic… (Nu vorbim, acum, despre inconștiența respectivilor: aceea este karma lor! Vorbim despre a nu înțelege curgerea, schimbarea…, “extincția”, cum spune Dhammapada.)
– “Decât să trăiești o sută de ani fără să vezi începutul și sfârșitul lucrurilor, mai bine să trăiești o zi, minunându-te cum toate lucrurile apar și mor. Decât să trăiești o sută de ani, fără să vezi Nemurirea (Extincția), mai bine o singură zi de viață, petrecută în contemplarea ei”.
Iar pentru că nu înțelegi moartea și nu te știi raporta la ea, corect, vei rata … viața!
Faptul că lucrurile se termină (așa înțelegi tu moartea) – te va face să fii zgârcit, meschin – cu orice: iubirea se termină, fericirea se termină… Iar asta devine un program, un mod de funcționare…, mereu stau la pândă, ca să nu se termine lucrurile; sau șantajez, controlez, restricționez, “ca să am, eu”. În consecință, voi fi zgârcit și cu viața. Iar dacă la asta se adaugă o viața cu lipsuri, din trecut, care vine și confirmă “că nu am destul”…, voi restricționa viața și mai mult!
– De exemplu… lipsa mâncării, suficiente pentru toti, a unei case, pentru toti…: așa s-a format ideea că toate sunt limitate, deci trebuie să faci economie, pentru a-ți râmane…, iar dacă împarți cu alții, se diminuează “averea”… Și voi ajunge să nu mai împart nimic: nici iubire, nici bucurii, nici compasiune; pentru că, subconștient, dacă împart cu alții – acestea se vor termina mai rapid!
– Iar în extrema cealaltă: hedonismul, “a trăi clipa”, excesele de tot felul…, nesațul… Toate acestea sunt tot o expresie a fricii de moarte! Ca și cum, pe mine, moartea nu mă vede: așa că să profit acum, cât pot! Dar“Nici în ceruri, nici în adâncul mărilor, nici în singurătatea munților, nicăieri, nu te poți ascunde de propria moarte”.
Înțelege asta, nu te mai eschiva, nu mai fugi, nu te mai păcăli… Învățăturile îți oferă și soluția corectă: a înțelege impermanența…
– Ratarea vieții: tot timpul mi-e frică să nu mor și nu mișc nimic, de această frică… Ratez viața asta – pentru că nu știu că există mai multe vieți, ratez ambele experiențe și moartea și viața…
Am de făcut, mereu, câte ceva: mă țin ocupat, ca si cum moartea nu mă va găsi. Iată ce paravan ingenios am găsit… Tot timpul mă țin ocupat, am ceva de făcut, inventez ceva de făcut, doar ca să nu fiu singur, ca să nu mă gândesc la moarte. “Eu sunt ocupat și important, am ceva de realizat, pe planeta asta, nu vine moartea, pentru că eu sunt important și am o treabă importantă!”. Fac cam ca la serviciu, dacă mă vede cineva că-s ocupat, nu mă mai deranjează. Dar“Nici în ceruri, nici în adâncul mărilor, nici în singurătatea munților, nicăieri, nu te poți ascunde de propria moarte”…, nu am înțeles asta, nu simt asta…
Sau… mă ocup cu totul altceva, decât de moarte. Evit orice gând… Mă anesteziez, sunt mereu obosit, “nu am timp să mă ocup cu asta”.
Și uit că ”Moartea îl ia pe acela care adună flori, când, cu mintea sa distrată și simțuri însetate, caută în van fericirea în plăcerile acestei lumi. Moartea îl spulberă așa cum potopul mătură un sat cufundat în somn. Moartea îl învinge, când mintea sa distrată și simțurile însetate, caută să adune florile efemere. El nu va reuși vreodată să își împlinească plăcerile aici. Cunoaște că trupul este un vas fragil; și transformă-ți mintea într-un castel. În fiecare încercare, permite-i înțelegerii să lupte pentru tine. Să apere ceea ce ai câștigat”.
Și amân, la nesfârșit, trăitul. Poate că încep să trăiesc – doar când realizez că se apropie vreo boală, sau moartea… La fel, mă gândesc la moarte – doar atunci când mă îmbolnăvesc puțin; și uit repede, dacă mă însănătoșesc!
Zona de confort, atât de îndelung pusă la punct, este cea care îți va oferi protecția: așa cred eu. Că mă va feri de moarte, lucrez la asta constant, doar cu asta mă ocup: sunt niște demersuri iluzorii și pierd trăirea… Acel a aduna – esta o compulsie provenită din frică: sunt ferit, mă baricadez cu mii de lucruri, fac ziduri de obiecte: între mine și boală, suferință, moarte.
Am multe relații – doar din frica de singurătate: ca și cum, dacă sunt singur, sunt mai vulnerabil în fața morții! Un grup de amici mă va ascunde, o petrecere, sau serviciul…, acolo nu mă va găsi moartea!
Sau storc viața asta, la maximum: doar o altă fațelă a fricii de a rămâne fără… Alerg prin lume, călătoresc, schimb locuri și oameni: doar doar am să o păcălesc pe moarte…
Distrug planeta, pentru că “o viață am și mi se cuvine”, nu am măsura lucrurilor: un fel de sete de supraviețuire extremă…
De fapt – nu înțeleg nimic din viață…; doar extreme: ne-trăire sau hedonism.
Apoi, dacă mă îmbolnăvesc, eventual grav… Apare panica în fața morții: fac absolut orice, ca să nu mor! Dar nu mă pregătesc, în mod real, pentru asta! Nu mă preocupă moartea, să o înțeleg, să o experimentez… Să înțeleg ce se întâmplă dincolo…, să mă pregătesc pentru asta.
Sau o negare completă, un fel de dedublare față de corp: “nu mi se întâmplă mie, nu este în sfera mea de interese, problema asta”.
Sau aroganță, sau o infatuare extremă: “eu sunt infailibil! se rezolvă și asta, așa cum le rezolv eu, mereu pe toate!”.
Orice: doar să nu mă pregătesc corect pentru moarte! Iar asta ar trebui făcut toată viața!
Habar nu ai care îți sunt prioritățile! Grăbește-te, nu mai pierde vremea, nu te mai păcăli… Nu te mai crede invincibil, invulnerabil…: mai bine încearcă să înțelegi, să fii prezent, lucid, deschis… “Lumea este în flăcări și tu râzi? Trăiești într-un întuneric total! De ce nu cauți lumina?
Privește-ți corpul – o marionetă vopsită, o jucărie, o adunătură de boli și răni, plin de idei, speranțe, o umbră trecătoare, efemeră. Cât este de fragil! Firav și muritor, ca orice lucru viu, în final se îmbolnăvește, moare și putrezește. Privește aceste oase albite, niște țeste goale, reminișcențe ale unei vieți apuse. Și tu mai poți să râzi? Tu ești o casă din oase, a cărei tencuială sunt carnea și sângele: în ea sălășluiește mândria, ipocrizia, decadența și moartea. Glorioasele trăsături ale regilor se distrug. La fel și trupul, îți va deveni tărână. Dar spiritul purității este etern, și puritatea vorbește doar purității. Ignorantul este precum un bou. El crește în greutate, niciodată în înțelepciune”.
– Corpul nostru e supus impermanenței! Universul ne-a oferit obiectul de studiu perfect, pentru impermanență: dar îl negăm. Dacă nu ne vedem, pe noi înșine, măcar îi putem vedea pe ceilalți și am putea să învățăm din asta. Dar ne învârtim într-un cerc vicios: pe de o parte, mi-este frică de moarte, pentru că nu știu ce este aceea și, pe de altă parte, am fost învățat că schimbarea este, mereu, înspre rău!
– Am fost educat că pot să controlez ceea ce este neschimbat: când sunt copil, pun stăpânire pe jucăriile mele, apoi pe camera mea, mai târziu pe corpul meu, pe sănătatea mea! Control – înseamnă că le vezi ca pe un ansamblu “al tău”, asupra căruia ai toate drepturile! Și orice schimbare va fi percepută ca ceva rău, ca un atac direct la acest “ansamblu”: pentru că îmi schimbă aranjamentul de viață. Fixez persoanele, în viața mea, ca pe insecte în insectar!
Sunt oameni care nu schimbă nimic, în casa lor, o viață întreagă. Universul curge, dar ego-ul vrea să fixeze o realitate a lui, ca să poată să o controleze! Orice schimbare, inclusiv a corpului, este percepută ca o nenorocire. E ca o halucinație demonică, în care mă învârt! Afirm că e corpul meu și apoi mă supăr pe el, dacă se strică. Dar că îl mutilez eu, asta nu văr! Corpul nu este “al meu”, nu-mi aparține; și, da, se schimbă, se degradează. Și în loc să învăț, din asta, curgerea și transformarea…, mă duc, repede, să-mi vopsesc firele de păr alb, ca să țin lucrurile pe loc!
Vrem să schimbăm, repede repede, tot ce nu ne convine și să păstrăm ceea ce ne convine! Un alt mod de funcționare duplicitar, al ego-ului! Dar Universul are ritmuri de curgere diferite, pe care, în orice caz, nu le controlez eu! Mă văd pe mine, cum funcționez, pe repede înainte, de parcă exist numai eu cu problemele și graba mea! Fug de moarte, alerg, accelerez, depășesc! Instinct de conservare și de supraviețuire, în straie moderne și cu utilaje turbo! Pe de altă parte, universul meu – va trebui să rămână neschimbat: doar eu am dreptul să schimb ceva acolo, oricine altcineva este un intrus, un dușman! Un mare paradox, o mare scindare… și nici o logică, măcar a minții…, ce să mai vorbim despre Legea, Dhamma…
– Care ar fi Calea de mijloc, cu privire la conceptul de impermanență? Care ar fi extremele?
– Fie că nu accept schimbarea, sub nici o formă și mă încrâncenez să țin lucrurile pe loc, fie îmi bat joc de orice, pentru că, oricum, nimic nu contează. Fie țin lucrurile înțepenite în viziunea mea despre realitatea mea, fie trăiesc haotic, anarhic, distrugând tot.
– Iar Calea de mijloc, în zona omenească, ar fi să îmi fac partea mea, cât pot eu de bine, fără nici un fel de atașament! Cânt, dar nu mă atașez de cântat…, muncesc, cât pot eu de bine, dar fără să mă atașez de acea muncă. Nu mă atașez nici de rezultatul muncii, nici de aplauze, nici de a fi perfect în acțiunile mele. Fac lucrurile cât pot eu de bine – în sensul îmbogățirii lor…, ele nu vor fi perfecte, dar vor fi impregnate cu cea mai bună energie pe care o pot eu oferi lumii, în acest moment (indiferent dacă este vorba despre un discurs, o rochie, o mâncare, sau un tratament). Și fac acest lucru cu toată responsabilizarea și cu tot dragul (și nu cu acel “trebuie să”, extremist): pentru că fac parte din Univers și pot contribui și eu, frumos, la Manifestarea sa! Evit capcanele perfecționismului, ale “trebuie să”-ului, ale “ce zice lumea”, ale normelor sociale fixe, sau false. Dar nici nu fușeresc.
Pot să fac lucrurile bine – integrând și simțind, impermanența; și, în același timp, ne-renunțând la a face și a trăi! Aduc conceptul de impermanență în ceea ce fac, îl simt, nu îl recit ca pe un slogan (“toate trec”!). Îl simt, plenar și particip la procesul de creație, care este și el, dinamic. Universul este creație, iar eu sunt o fărâmă din acest Univers… Mintea obișnuită nu vede curgerea lucrurilor, le înțepenește într-un stop cadru! Și, paradoxal, cum spuneai tu, aleargă încoace și încolo, absolut haotic!
Din păcate, nu știu, nici măcar să folosesc conceptul de stop cadru – ca să intru în pauze…, nu percep nici pauzele dintre ele, bardo-urile și nici curgerea lor! Nu am o viziune de ansamblu, nu le văd continuitatea, nu le integrez în flux, văd doar fragmente disparate, din când în când! Cât despre “fundalul” de Esență-Vacuitate…*
– Secretul nu este în minte; și, dacă nu voi mai funcționa din minte, poate că voi putea simți impermanența, să merg pe firul ei și să trăiesc corect! Cu mintea blochez, tocmai din cauza fricii de impermanență și de schimbare!
– Cât timp ai “o credință senină” în ideea de impermanență, atunci toate lucrurile se schimbă! Când asta face parte din viața ta și din tine, atunci toată viața va avea o altă calitate! Iarăși ajungem la ideea că interiorul tău structurează totul, această viață și viețile viitoare. Dacă înțeleg conceptul de impermanență, viața actuală va fi altfel, voi putea privi moartea cu totul și cu totul altfel, iar evoluția va fi alta!
Integrez, mai întâi, conceptul; după care, ca un vehicul, conceptul mă va purta mai departe! La început nu-l înțeleg, mă antrenez cu el…; dar, mai apoi, conceptul, odată integrat, mă va învăța să fiu în fluxul transformărilor și al impermanenței. Nu mai lupt, nu mai revendic, nu mai sunt proprietarul vieții și al corpului, dispare sentimentul de disperare, de eșec. Toată cultura medicală privește moartea ca pe un eșec. E important să dispară ideea că moartea e ceva cumplit, cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla…, observă Omulețul doctor. Să dispară atât din gândirea medicală, din gândirea indusă pacienților, cât și din gândirea culturală. Moartea se va întâmpla: să învăț, mai bine, să fac această trecere – practicând, așa cum ne învață Bardo Thődol.
– Care nu este o “carte a morților”, ci o carte a Eliberării prin moarte! Este ceva complet diferit! Prin moarte – mă pot ilumina…, completă Spiritul.
– Un concept nu e un slogan (“totul moare”); un concept adevărat, odată integrat, îți schimbă, radical, toată viața actuală și toate viețile viitoare. Și chiar dacă nu te iluminezi prin moarte, acum, măcar viitoarele vieți vor avea o cu totul altă calitate, continuară Omuleții.
La ce va mai duce, conceptul de impermanență, odată înțeles? La dezidentificarea de corp! După cum spunea, Dalai Lama, simplist, “hai să înțeleg că acest corp este ca o haină, el nu este permanent!”
Altceva, ce voi mai face? Voi alege lucrurile importante, în viață: o să renunț la a mai “dura, în vânt, deșarte idealuri”, așa cum frumos scrie Eminescu. Aleg ce e important: toate deșertăciunile trec, se dizolvă, nu va rămâne nimic din ele…
– Uite, ne spune Dhammapada, referindu-se la ce vei lua cu tine… “Acum ești precum o frunză veștedă. Mesagerii morții sunt foarte aproape. Vei călători foarte departe. Însă ce vei lua cu tine? Tu ești lampa care luminează calea. Așadar grăbește-te, grăbește-te. Când lumina îți strălucește fără impurități și dorințe, vei ajunge în tărâmul fără de hotare. Viața îți este pe sfârșite, moartea este aproape. Unde te vei odihni pe cale? Ce ai luat cu tine? Tu ești lampa care luminează calea. Așadar grăbește-te, grăbește-te. Când lumina îți strălucește pur – tu nu te vei mai naște și nu vei mai muri”.
Dacă am să înțeleg conceptul de impermanență al corpului, al minții, am să aleg ceea ce este ne-muritor, am să decantez ne-muritorul de muritor! Nu am să mai alerg după deșertăciuni! Voi căuta“calea luminii”… Voi căuta să devin, în această viață, “fără impurități și dorințe”, pentru a ajunge, precum o lumină, în “tărâmul cel fără de hotare”.
“Când lumina îți strălucește pur – tu nu te vei mai naște și nu vei mai muri”. Vorbim despre lumina conștiinței, caut-o pe aceea, lasă deșertăciunile! Și asta spun toate religiile, într-o formă sau alta, lasă “florile efemere, impuritățile și dorințele”.
Remarcasem mai devreme, despre schimbare și impermanență, faptul că, dacă nu pot păstra lucrurile, în forma controlată, știută, asta va fi percepută ca o mare tragedie, de către mintea obișnuită.
Dhammapada oferă abordarea miraculoasă a impermanenței: impermanența ca stare de miracol. Am văzut, în capitolul “Miile”: “Decât să trăiești o sută de ani, fără să vezi începutul și sfârșitul lucrurilor, mai bine să trăiești o zi, minunându-te, cum toate lucrurile apar și mor. Decât să trăiești o sută de ani, fără să vezi Extincția, mai bine o singură zi de viață petrecută în contemplarea ei. Decât să trăiești o sută de ani, fără să vezi Adevărul Suprem (Calea, Dhamma)
mai bine o singură zi de viață petrecută în contemplarea lui.”
Pot să “mă antrenez” cu ideea de impermanență, până o voi putea înțelege ca pe marele miracol al existenței mele actuale: pentru că, dacă eram într-o formă fixă, eram tot râmă!
Să o văd și ca pe marele miracol al evoluției: pentru că, dacă nu ar fi impermanența și schimbarea, nu aș avea nici o șansă, să evoluez!
– Dar mintea alege doar ce-i place!
– Să încerc să înțeleg impermanența și schimbarea, ca stare de miracol și ca șansă!
Sunt culturi în care idea de reîncarnarea este prezentă clipă de clipă. “Acest copil nu e al meu, acest copil este o reîncarnare”: în acest mod, nu se mai pune problema proprietății și a controlului, acelui copil! Nu este copilul meu: este un suflet care s-a reîncarnat, eu doar am grijă de el, acum. Toată drama relationării părinți-copii se va dezamorsa instantaneu, prin înțelegerea acestui concept! Și, da, în viața asta îl ajut, îi ofer ce pot eu; apoi am să îl las liber să plece, mai departe, în drumul său.
Conceptul de impermanență presupune înțelegerea și oferirea libertății! Îi las pe oameni liberi – pentru că înțeleg că ei nu îmi aparțin. Și pot să fiu, eu însumi, liber, dacă înțeleg că lucrurile nu sunt fixe! Dacă lucrurile ar fi fixe – nu aș putea să învăț, nu aș putea să cânt, nu aș putea să mă bucur…
Toate acestea fac parte din pregătirea pentru moarte și din ajutorul pe care pot să-l dau celorlalți, explicându-le, câte ceva, din toate acestea (pe măsura înțelegerii respectivului și pe măsura putinței mele, de a explica). Poți să-i ajuți să înțeleagă că teama de schimbare este un șablon cultural, o lipsă de educare și o ignoranță.
În momentul în care ai să înțelegi impermanența, în toate celulele tale, însăși această înțelegere, te va elibera. Aspectul ultim al ideii de impermanență… este că tu nu exiști! Și atunci cine se mai ceartă, cu cine?! Pe cine-l mai doare, a cui, durere?!
Dar, până ajung la capătul drumului, am să am o altă înțelegere asupra vieții și a morții: iar moartea își va pierde din dramatism. Și asta este foarte important, pentru că oamenilor le este frică de moarte. “Dar am să mă reîncarnez, de ce să-mi fie frică?!”, spun tibetanii.
– Ideea de impermanență îți schimbă, complet, viața! “Și tu vei dispărea. Știind aceasta, cum te mai poți certa? Cât de ușor rupe furtuna un arbore fragil. Caută fericirea prin simțuri, complace-te în a mânca și a lenevi și vei fi și tu smuls din rădăcini”. Chiar și ideea simplistă, “să fac ceva cu viața mea”, poate deveni un imbold înspre schimbare… Măcar să devin non-violent, în viața asta…: dar cu tot ce presupune non-violența.
Datorită fricii de moarte, trăiesc, fie cu economie, cu zgârcenie, ca să nu consum viața, fie cu nesaț, să adun, să am, hedonistic. Și nu găsesc Calea de mijloc, între cele două, trec mereu dintr-o extremă în alta; sau trăiesc, toată viața, într-o extremă.
Simplificând, a trăi corect înseamnă a trăi din starea de meditație. Atunci când merg pe munte, sau la serviciu, când mă bucur, sau când mă cert, starea de meditație ar trebui să fie acolo, interiorizată și stabilă! De acolo să vorbesc, sau… de acolo să sar cu parapanta. Asta înseamnă centrare, deschidere, non-minte, putere, inimă deschisă: impregnezi cu starea de meditație toate gândurile, toate gesturile!
– Frica te comprimă, te închistează! Datorită fricii, nu ai deschiderea către viață, către experimentare, sau aluneci în extrema cealaltă, în care trebuie să experimentezi, totul, la maxim și niciodată nu-ți ajunge! Dar ar trebui să te poți simți viu, în orice moment.
– În contextul discuției despre moarte, ar mai fi de spus, acum, foarte important, că ceea ce contează în momentul morții – este felul în care ai trăit! Așa cum trăiesc – așa voi muri și așa mă voi reîncarna, lucrurile sunt legate și destul de continue! Prin ce? Exact prin cuantumul minte-ego!
Imaginați-vă că aveți două straturi: unul aflat dedesubt, care este Natura minții, sau Mintea Universală, veșnică, infinită și care nu vă aparține. Numită, de buddhiști, “bază” : în sensul că ea oferă suportul vieții, suportul minții și suportul reîncarnărilor, pentru că în, și din ea, se produce totul. Pe fondul de Natură a minții, vin eu, cocoloșul de minte-ego, care este compus și structurat într-un anume fel. Acest cocoloș energetic, acest cuantum minte-omenească-ego, cu toate programele pe care le conține ea, se va duce mai departe, în viitoarea…, în viitoarele mii de reîncarnări samsarice, umane sau non-umane.
Păstrăm, în moarte, atașamentele din viață și ne re-încarnăm conform lor: până când reușim să pricepem sensul evoluției și să le eliberăm, să ne desfacem, să parcurgem procesul invers. Și atunci, dacă trăim corect, o să și murim mai corect și ne vom reîncarna, cât de cât, mai corect! De aceea practicăm, de aceea învățăm teoria și practica smereniei, dez-atașarea, din acest motiv facem exerciții de curățare energetică: pentru că, toate acestea, ne ajută să trăim corect – în sensul evoluției!
Este foarte important să înțelegem că vom duce, mai departe, exact modul în care trăiesc! Mai mult decât atât, tot legat de pregătirea pentru moarte…: gândurile, statusul meu interior, din momentul morții…, cât de atașat sunt, cât de furios sunt, în acea clipă, este definitoriu. Dacă mor furios, pe mine, sau pe alții, atunci toată perioada din bardo va fi urâtă; la fel – reîncarnarea.
Toată pregătirea pentru moarte presupune, de fapt, să trăiesc frumos, non-violent în mod real! Am omorât o muscă: dar fac ceva, după, mă văd, înțeleg că a fost un act de violență, omorâtul “spontan” al unei muște și fac ceva ca să contrabalansez acest gest și ca să ajut acea muscă… Asta înseamnă să trăiesc corect, clar, lucid, prezent, empatic, în armonie cu tot! Și asta face parte din starea de meditație…
– Momentul în care am omorât musca este o ocazie de înțelegere al conceptului de non-violență, face parte tot din puzzle-ul practicii. Fac, gândesc, antrenez conceptele pe rând, pe bucăți, pentru că nu le pot face pe toate simultan; apoi le pun în interiorul meu, până când, acel interior, al meu, va deveni corect!, explică Omulețul cel sârguincios.
Prima tendință, când vorbim despre cum trăiesc corect, este să mă refer la exterior: familie, job, societate. Dar nu despre asta este vorba! Pot să fiu non-violent – indiferent dacă sunt casnic, sau dacă lucrez non-stop. Tendința este de a căuta și a da vina pe exterior: “sunt dizarmonic pentru că serviciul meu e de așa natură”. Nu este adevărat: am ajuns în serviciul acela, pentru că interiorul meu este într-un anume fel; și apoi comunic, cu locul acela de muncă, mă alimentez de acolo. Am un serviciu plicticos – tocmai pentru că interiorul meu este plicticos, pentru că eu sunt lipsit de creativitate și fricos. Apoi, când nu-mi mai convine ce se întâmplă, dau vina pe serviciu. Să înțelegem că eu sunt cheia a tot, inclusiv a trăitului propriei vieți! “Prin gândurile noastre creăm lumea”: inclusiv serviciul, sau familia; dar am văzut deja asta.
– Revenind la întrebarea, retorică, “oare… de ce nu trăiesc”?! Nu trăiesc din frică de moarte. Nu trăiesc din cauza programelor despre imaginea de sine, de răutate, de ripostă. Toată viața ar trebui să mă pregătesc pentru moarte, pentru că moartea este marea ocazie a vieții mele! Cu cât desfac mai multe programe, în viața aceasta, cu atât am să am șansa unei reîncarnări mai favorabile evoluției spirituale în viața următoare!
Trăitul demonstrativ este superficial și non-autentic: trăiesc doar cât să mă vadă alții, cât sunt de fericit, ce am mâncat, ce priveliști am descoperit eu pe munte, ce experiențe am avut; și postez aceste lucruri, pe rețelele de socializare, ca să am impresia că trăiesc! Eu sunt rupt de oboseală, dar îmi pun fața de triumf când trece cineva pe lângă mine! Și acest fel de a trăi, este extrem de consumator de energie: investesc, la nesfârșit, în menținerea fațadei!
“Trist este omul în a cărui tinerețe a trăit dezmățat și și-a risipit norocul. Trist precum un arc frânt. Și trist suspină el, după toate câte au apărut și au dispărut”. Vieți irosite…
– Mai simțim că trăim în momente dramatice din viața noastră: când ne îmbolnăvim, când moare cineva… Dar și atunci, tendința este să fugim, repede, din ele, în loc să le speculăm, să le experimentăm, să le înțelegem! Moare cineva apropiat și suntem puși față în față cu moartea; societatea și religia ne lasă 3 zile libere, ca să ne ocupăm de asta. Dar, în loc să trăim, până la fund, experiența morții, să învățăm, ceva, din ea, să interiorizăm, să simțim procesul morții, ne grăbim să ieșim din acel moment, ne eschivăm și fugim, suntem ocupați cu coliva, cu musafirii care vin… Suntem tot atât de ocupați acum – precum în tot restul vieții noastre. Și, ne-trăind nimic, ratăm totul! Suntem ancorați, prinși în ceea ce credem că e viața noastră; dar, de fapt, suntem paralizați de frică și, ca urmare, nu ne desprindem din superficialitatea lucrurilor! Am cea mai proastă relație din lume: dar nu o las! Suntem într-o comă superficială, în care avem niște reflexe condiționate și o aparență de trăire; dar, de fapt, suntem complet morți pe dinăuntru, adăugă Omulețul doctor.
Și da, sunt mai sănătos, mâncând bio și făcând gimnastică de întreținere, dar mă îmbolnăvesc emoțional: tocmai datorită grijii excesive față de corp! Mi-este frică de muscă și e adevărat că are microbi; mă feresc de ei, dar mă îmbolnăvește frica în sine! Și, poate că, dacă nu mi-este frică de muscă, nici nu o să iau boala transmisă de ea.
Da, trăiesc până la 90 de ani: dar la ce îmi folosește asta, dacă nu trăiesc integrat în fluxul Existenței?!
– Oamenii maschează frica de propria lor moarte după ceva onorabil, “aș vrea să mai trăiesc, dar nu pentru mine, ci pentru nepoți…, să-i văd, să-i ajut să crească”, observă Omulețul cel cu suflet de devot.
Sau amână “să trăiască”, chiar spun ei, “că vor avea timp să trăiască după ce ies la pensie”. Recunoscând, implicit, că nu au făcut-o pe parcursul duratei efective, a vieții! Trist este că, uneori, acel moment viitor al trăitului, nu mai este ajuns!
Sau unii se uită în urmă și-și fac bilanțul invers, “totuși, am trăit bine”: dar acela nu a fost trăit! Poate au avut două, trei, momente…, dar restul au fost păcăleli! Au trăit tot demonstrativ, pentru alții…; dar, cel mai grav, este că au trăit demonstrativ – pentru ei însuși! Tot timpul trebuie să-și demonstreze cât sunt de buni! Nu mă vede nimeni, nu-i pasă nimănui, dar eu trebuie să-mi arăt mie, din când în când, cât sunt de performant! Toată lumea manifestă un grad mai mare, sau mai mic, de a fi demonstrativ: dar acela nu-i trăit, este doar păcăleala minții! A trăi real – înseamnă a renunța la tot aspectul demonstrativ, a trăi aici și acum, smerit! “Atenția este viață”… Și asta trebuie și se poate învăța!
Dar, se întreabă mintea…, “dacă renunțăm la a trăi, așa cum știm noi, oare ce avem a pune în loc?”. Acesta este tot un handicap omenesc: mintea vrea să înlocuiască programul șters – cu un altul, ea nu știe să funcționeze spontan, non-programat, ea nu știe să simtă.
Și atunci, am să folosesc algoritmii spirituali, într-o primă etapă, furnizând un alt fel de informație, deocamdată tot pentru minte. Dar nu cu mintea ai să trăiești autentic! Te antrenezi, alimentezi mintea cu altceva…, te conectezi la alte concepte: ca să înveți să simți!
Există practici tibetane de viață lungă: dar, scopul lor, nu este să obținem “tinerețea fără bătrânețe”… Facem o practică de viață lungă și mâncăm mai sănătos – tocmai ca să câștigăm timp ca să practicăm și să ne pregătim pentru moarte! Scopul este să prelungim viața asta, în care avem o reincarnare favorabilă, suntem sănătoși, am ajuns la o Școală spirituală, există Maestrul, practica: și ne putem pregăti, foarte conștient, pentru moarte! Și nu am să practic agresiv, pentru mine, pentru corpul meu și pentru confortul meu. Ci va fi o practică non-egotică: prelungesc viața asta, atât cât mă lasă Universul, în scopul evoluției.
* Starea de yoga, starea de meditație…
Indra