Mihaela P.: ” Cineva l-a întrebat odată pe Osho ” Cum să evite o epidemie?” Pui întrebarea greșită, a răspuns Osho. Întrebarea corectă este: ” Cum să eviți frica de moarte, cauzată de epidemie?” Pentru că este foarte ușor să eviți virusul, în schimb este foarte greu să eviți frica în interiorul tău, și în lume. Oamenii vor muri mai mult din cauza acestei frici, decât din cauza epidemiei. Nu există virus pe lumea asta, care să fie mai periculos decât frica. Înțelege această teamă, altfel vei deveni un cadavru înainte ca trupul tău să moară. Nu are nimic de-a face cu virusul. Atmosfera înfricoșătoare pe care o simți în aceste momente este nebunia colectiva. Mulți oameni fie primesc ajutor, fie mor. S-a întâmplat deja de o mie de ori, și se va întâmpla în continuare. Și va continua dacă nu înțelegeți psihologia mulțimii și a fricii. În mod normal îți ții frica la distanță, dar în momentul nebuniei colective, conștientizarea ta poate fi complet pierdută. Nici nu vei ști când ai pierdut controlul asupra fricii tale. Atunci frica te poate determina sa faci orice!! Intr-o astfel de situatie poti sa iti iei si propria viata, sau sa iei vietile altora. Atât de multe se vor întâmpla în următoarele câteva rânduri: mulți oameni se vor sinucide, iar mulți oameni îi vor ucide pe alții. Fii atent. Nu te uita la știri care induc frica. Nu mai vorbi despre epidemie – repetarea aceluiași lucru la nesfârșit e ca auto-hipnoza. Frica este un fel de auto-hipnoză. Această idee va provoca schimbări chimice în organism. Repetând aceeași idee la nesfârșit, această schimbare chimică poate fi uneori atât de otrăvitoare, încât chiar te poate ucide. În timpul unei epidemii, energia din întreaga lume devine irațională. Meditația devine  o aură protectoare în jurul căutătorului, care  nu va lasa sa patrunda energie negativa în interior.” (Osho) Indra: Sigur că despre frica de moarte este vorba,  MEREU, MEREU,  MEREU!!! Chiar dacă o mascăm sub (numeroase) chestiuni mai convenabile. Și încă ceva: doar eu văd penibilul acestei situații?! În care ne învârtim în jurul unei sărbători… a învierii!!!! Dar nu o serbez – din frică de moarte! Nemaivorbind că nu am înțeles nimic nici despre moarte, dar nici despre viață! Și cu atât mai puțin – despre înviere!!! Falsitate și auto-pacaleală pe toată linia! Dar mănânc și beau, că aici sunt cu nivelul de conștiință! Marinela: M-am învârtit asupra acestui subiect, cu mintea, zilele acestea, „uite, nu mai sunt vorbe, chiar face parte din viața ta” mi –am spus; și da, vorba Deliei, sunt tot la tehnici preliminare. Pe de altă parte, am aflat vara trecută despre „Guru yoga = practică esențială! A contopi mintea ta –...

Între Iisus și Buddha… în vremea pandemiei Între Iisus și Buddha… Namaste, haide să ne închinăm în fața Sinelui care pătrunde totul…, care ne pătrunde și ne trăiește și “pe noi”… Altfel de vremuri, aceeași sărbătoare… “A venit” Paștele… Oamenii sunt iarăși preocupați de cumpărături, mâncare, ouă de ciocolată, iepurași colorați… Iepurași roz și milioane de ființe ucise, în atâtea și atâtea moduri: violență, ignoranță, ne-înțelegere… Oameni preocupați doar de povestea lor… Acum – povestea are o altă formă, condimentată cu ceva noi spaime și angoase. Dar, în esență – aceeași iluzie, același egoism, ne-simțire, ne-păsare… Un exterior diferit, care să ne ocupe mintea cu altceva: acum – cu o pandemie. Dacă nu le mai vedem, toate urâțeniile acelea… poate că ele nici nu sunt, de fapt, acolo, speculează subconștientul. Să ne uităm, mereu, în afară: iată soluția. Tu unde ești oare, Iisus? Tu nu mai faci parte, de mult, din această poveste a oamenilor… Ai rămas un chip cioplit, un pretext sec pentru diferite sărbători, extrem de omenești, de altfel: oare cine să te mai simtă, cu adevărat, în inima lui?! Oare cine să te audă, strigând, de acolo?! “Am stat în mijlocul lumii și m-am arătat lor în carne și i-am găsit pe toți beți și nu am găsit pe nici unul din ei însetat. Sufletul meu s-a umplut de durere pentru fiii oamenilor, căci ei sunt orbi în inimile lor și nu văd” (Luc 21). Ei sunt beți de ne-înțelegere, Iisuse, mințile lor sunt confuze și dușmănoase, privirea le este încețoșată, opacă… Inimile lor sunt oarbe, inimile lor nu văd, nu aud, nu iubesc, nu simt, nu înțeleg…, nu se deschid, sunt ferecate, sunt de piatră… Ei vor doar să mănânce și să bea: dar au uitat de mâncarea și băutura cele mai sfinte, care sunt vorbele Învățăturilor… De fapt – nici nu au știut, vreodată asta și nici nu îi interesează. Ei nu sunt însetați, Iisuse, de aceste vorbe…, ci de acumulări, eventual – de o viață veșnică, nu contează dacă este plină de răutate, de invidie, de frică, de violență… Voi face orice pentru ca să am… tot felul; să trăiesc la nesfârșit; să fiu sănătos, respectat, iubit; să am putere; să fiu cel mai. Ce forță de tunet, ai, tu, Iisuse, în cuvintele tale! Dar ei nu aud nici tunetele… Schimbarea este singurul drum posibil: o schimbare a fiecăruia, profundă, totală! Un alt Maestru numea acest drum – “Calea”… Căci într-o lume duală, răutatea dăinuie, ea va fi acolo, la nesfârșit. Cureți, transformi, dar ea se reface, înzecit, precum capetele balaurului din poveste… Trebuie înlăturat balaurul. Este nevoie de mulți maestrii, de multe răstigniri, de multe lacrimi… Este nevoie de multă forță, de...

Practici preliminare, sau despre a câștiga merite… Ne-ai spus tu, Indra, într-una din discuții, că omul de pe stradă, omul obișnuit nu are nicio legătură cu ceea ce înseamnă o Școală spirituală autentică: adică este nevoie de un anumit grad de lucrat anterior pentru a ajunge să îți pui problema, a te intersecta cu, mai apoi a te afilia și a lucra efectiv, într-o Școală spirituală. În cadrul textului am insistat mult pe ”a face ascultare” din cauza multitudinii de canale de comunicare existente acuma – ceea ce duce chiar și pe cineva extrem de inteligent la pierderea în acest labirint spiritual. Aspectul a fost subliniat și în materialul de ieri, dar repetitio est mater studiorum.  Mulțumesc! Avantajul de a ne ține ocupați este că nu trebuie să ne punem întrebările esențiale cu privire la viață. Sub cupola diferitelor nevoi – dorințe alergăm de colo – colo ca să ne școlim, ca să ne facem o familie, o casă. Viața trece rapid. Uneori însă ne constrânge, printr-o situație mai atipică sau dificilă, printr-o boală, prin pierderea cuiva drag, și ne zguduie nițel din somn. Destul de rapid revenim la ”normal” și ne reluăm goana în roată. Am ajuns să cred sincer că o boală, o nenorocire, o dramă puternică sunt daruri ale vieții. Atenționări, semne de drag și compasiune în fața marii noastre insensibilități, a nevederii, a somnului = a ignoranței. Dar… ca să pricepem câte ceva e nevoie de olecuță de discernământ. Mai apoi, trebuie adăugat ingredientul de înțelepciune ca să înceapă omul să și miște, să vireze în direcția schimbării. La un moment dat se însumează mii de vieți de mici practici preliminare și omulețul începe să ”simtă” necesitatea de a face loc în viață unei practici spirituale. Trec iarăși sute – mii de vieți și omulețul întâlnește un Maestru – formă de manifestare întrupată de Învățături – o ființă cu formă similară cu a omulețului, care încearcă să îi arate acestuia drumul spre Acasă sau Vacuitate, care construiește o Cale spre Esență. Oportunitate rară și extraordinară aceea de a întâlni un Maestru. DAR… marele dar – Maeștrii sunt ființe inconfortabile pentru ego-ul arogant și fricos al omuleților, motiv pentru care mulți preferă unul deja mort. Ai zice că e un aspect ciudat însă un Maestru trecut în neființă este comod, el nu poate să îți atace zona de confort. Citești din textele lăsate în urmă și faci ce vrei cu ele. Comod, convenabil, atât cât vreau eu – răstălmăcesc, nu am chef acum, mulțumesc din vârful limbii, sunt recunoscător (oare!). Omuleți diverși cu varii abordări, tare creative, toate având scopul ultim de a ne păzi – pe mine ego, cu zona mea de confort. Munca spirituală...

Cei care aleargă în vremea pandemiei… “Sunt permise activități fizice individuale în apropierea domiciliului”, îngăduie guvernul. Alergăm, timid, pe străzile pustii. Nu prea departe de casă, să nu intri în conflict cu autoritățile. Avem un oarecare curaj – de a fi altfel. Și de a ieși, de sub marea cupolă de “protecție” a pereților. Ne salutăm, zâmbind complice, între noi: participăm la un fel de conspirație tacită. Unii aleargă mânați de veșnica obsesie a condiției fizice. Costume mulate. Mușchi. Alții – ca să slăbească: “să arăt bine după ce trec toate astea”. Imagine. Alții aleargă pentru că nu mai au stare, sechestrați în casă. Nevroză. Descărcare. Alții aleargă ca să scape de apăsarea pereților și a betoanelor. Libertate. Alții aleargă pentru că nu pot trăi fără pomii înfloriți… Pentru că este o mare pierdere – să irosești o primăvară, magnoliile deja se ofilesc… Bucuria de a trăi. Alții aleargă pentru ca să se golească – de ei. Vacuitate. Niveluri de conștiință. Mereu....

Efortul “meu” corect – este efortul meu! Zilele acestea experimentăm ceva cu totul inedit. Pentru majoritatea dintre noi înseamnă distrugerea completă a rutinei, schimbare obligatorie a modului de funcționare de ”a face” și aruncarea în situația de ”a fi” cu noi înșine. Iată cum, de voie, de nevoie, s-a creat momentul propice pentru a schimba sensul de raportare dintre exterior spre interior, moment bun pentru practică. O perioadă în care mă pot ajuta de atât de mult discutatul concept de refugiu – în Învățături, Maestru, comunitate sangha, necesar și de folos în aceste vremuri de mari schimbări și de ușoară panică. Am tot vorbit despre efortul corect, atât în timpul comentariilor Dhammapadei cât și destul de mult ulterior. Poate că nu am insistat în cadrul tuturor acestor discuții – despre faptul că acesta trebuie făcut de fiecare dintre noi !!! Învățăturile, Maestrul, comunitatea sangha există: eu sunt cel care trebuie să depun efortul! Este munca mea – aceea de a mă refugia! Adică să ascult înregistrările, să fac exercițiile, să mă conectez la grup, la câmpul de practică, să reflectez la un concept (deschiderea, smerenia, impermanența, ascultarea, etc) înțeles, simțit în cadrul practicii, ca să îl încorporez în mine, în interior, cu valențele lui din ce în ce mai profunde și mai rafinate. Mai apoi să particip activ și să mențin acel câmp de practică, să lucrez pentru a-l susține, întări, cultiva; încet încet – să încep să învăț să fac pentru alții. De ce acest text? Pentru a atrage atenția, din nou, asupra unor capcane care ne pândesc la fiecare mic pas făcut pe Cale. Pentru a ne oferi un sprijin sub forma unei invitații de a fi sinceri cu noi înșine – maturi, responsabili, cinstiți, atât cât putem. Înșirui mai jos, capcanele, încercând să sumarizez, din discuțiile noastre, modul în care ne prindem în mreje: pentru ca, poate, mai apoi, să ne ajute aceste informații să ne mai păzim de a tot re-cădea. Poate pe primul loc să fie exact lipsa de maturitate și de responsabilitate. Pe de o parte, faptul că ne-am învățat să cerem. Mă gândesc, acum, că am dezvoltat, copil fiind, o relație de milogeală și de cerșeală cu Dumnezeu, parte a religiei moștenite: așa am văzut, așa am crezut că este corect. Relativ târziu în viață și cred că prima oară, cu adevărat, în cadrul Școlii LiLA, am auzit de-adevăratelea, sau am priceput că eu sunt responsabilă de viața mea, cu tot ce e în ea – prin ceea ce fac, spun, gândesc, prin alegerile pe care le fac! Am vorbit noi, mult, despre legea cauzei și efectului, despre karmă. Da, pot să cer ajutor Existenței, Universului, lui Dumnezeu: dar asta nu mă...