Indra: Haideți să vedem de unde putem începe discuția asta despre violenţă… eu aș începe-o de la acea “atitudine LiLA” pomenită la cursul reiki-LiLA. Vorbeam noi atunci că ar exista o “atitudine LiLA”, erau acolo “Încercările LiLA” și mai adăugasem, ca o trăsătură definitorie, non-violența… Atitudinea LiLA bine-nțeles că nu este proprietatea noastră, bine-ar fi ca ea să fie proprietatea tuturor…
Ce facem noi? ne străduim să o conturăm teoretic, încercăm să o mai și aplicăm, și să o propunem și altora, ca alternativă de viață și gândire… (“să încercăm” vine de la “Încercările LiLA”…). Ne străduim acum să explicăm se înseamnă să fii non-violent…
Pentru a reuși să fim non-violenți – ar trebui să înțelegem de ce suntem violenți.
– Nu suntem educaţi să nu fim violenţi?
– Dar nu moştenim violența?
– Păi educaţia este și ea o moştenire. De exemplu, francezii sunt mult mai puţin violenţi, aparent ei sunt mai civilizaţi; alte popoare la fel, chiar dacă sunt un pic mai ironici, aparent sunt mai educaţi și mai non-violenți…
Indra: Şi atunci englezii sau francezii cei educaţi, nu sunt violenţi?
– Aparent nu.
Indra: Bun. Atunci haideți să începem să punctăm câte ceva: putem vorbi de o violenţă exterioară (mai bine spus, exteriorizată) şi de o violenţă interioară.
Putem începe discuţia de aici, există o violenţă interioară şi una exterioară. Cea exterioară este o violenţă manifestă, manifestată, vizibilă, uşor de recunoscut. Cea interioară este mai greu de depistat.
Voi vorbiți aici doar despre aspectul exterior, cel educațional și relațional al violenței… și așa este: aparent există popoare mai civilizate. Și da, sunt mai civilizate din anumite puncte de vedere culturale, comportamentale… dar violență înseamnă mult mai mult: înseamnă și alcoolismul acelor popoare, snobismul, înseamnă xenofobia, discriminarea, concurența politică, atitudinea de concurență, în general, lăcomia, scopurile care scuză mijloacele, și infinit de multe alte aspecte… care, și acestea, sunt tot superficiale, exterioare! Sunt tot forme de violență, chiar majoră!!! numai că, acestea sunt (mai) acceptate, (mai) acceptabile social și cultural.
Ori eu aș vrea să vorbim mai mult despre acea violență interioară… De ce? Pentru că o violenţă exterioară nu poate exista fără o violenţă interioară! Pentru că ea nu are de unde să apară. Trebuie s-o creeze cineva, să iasă de undeva… Și atunci, ca să înțelegem violența, în oricare manifestare a ei, oricât de mare, mică, acceptată sau neacceptată cultural, trebuie să vorbim, de fapt, despre violența interioară.
Haideți s-o luăm altfel: violenţa este de fapt interioară, şi poate rămâne interioară sau se poate exterioriza.
Poate rămâne interioară prin educaţie, sau prin reprimare, sau prin neînțelegerea ei… Popoarele mai civilizate, despre care vorbeați voi, de cele mai multe ori exact asta fac; ori acea violență interioară găsește ea, la un moment dat, alte supape de evacuare, alte căi de manifestare… inclusiv bolile, nu?
– Violenţa aceasta interioară te îmbolnăveşte….
Indra: Sigur: violenţa aceasta trebuie să se descarce pe undeva. O reprimi tu cultural…
– …dar poate să se manifeste o singură dată radical, poți să omori pe cineva.
Indra: Exact: întotdeauna, cu violenţa interioară – trebuie să se întâmple ceva. E o forţă care trebuie să se descarce pe undeva. Fie se descarcă o dată şi bine, sau de două-trei ori şi bine, sau se descarcă undeva în interior și îmbolnăveşte corpul, sau rupe un picior sau o mână… sau atrage o altă violență sub forma unui accident. Întotdeauna violenţă interioară trebuie să se descarce, mai devreme sau mai târziu, undeva…
Mai trebuie precizat ca violenţa în sine are diferite grade. Poate fi o violenţă mică, medie, sau mare, de exemplu. Depinde, desigur, la ce o raportăm. Dacă o raportez la standardele mele, foarte multe lucruri sunt violenţe, îngrozitor de multe… și îmi cer scuze, dar voi încerca să vă supun atenției și aceste multe alte violențe, nebăgate în seamă în general, neconsiderate ca fiind violențe, unele acceptate, spuneam, altele chiar încurajate de către societate sau de către cultura vremii…
Pentru că definiţiile sunt diferite după culturile și timpurile diferite. Putem vorbi de o violenţă recunoscută ca atare – social, cultural, moral, potrivit normelor societăților și timpurilor… De exemplu, a-ți mânca cu poftă dușmanul – nu constituie ceva reprobabil pentru un trib de canibali, sau a arde pe rug o vrăjitoare este ceva merituos pentru un inchizitor, nu? În ziua de azi – acestea au ajuns să fie considerate violențe și semne ale unor “societăți primitive”, dar există multe alte violențe acceptabile, care au înlocuit mâncatul dușmanilor sau arsul vrăjitoarelor: acum există oprobiul public, blamarea, datul cu părerea la televizor… Esența violenței nu s-a schimbat, s-a schimbat doar forma ei de manifestare: este “mai civilizată”, și, bine-nțeles, are tot felul de alte justificări, adaptate societății, care și ea, este, de acum, “civilizată”.
Definiţia violenţei cred că este cam alta, haideți să o folosim pe cea scrisă la cursul de Reiki: o violenţă este orice fel de dizarmonie pe care o creezi în Univers. Și aşa ajungem foarte departe față de ceea ce ce este ştiut şi acceptat, în mod curent, ca fiind o violenţă…
– Şi n-au nimic în comun, toate aceste forme, mai ușoare, mai grave, mai evidente sau mai neevidente, mai recunoscute sau mai nerecunoscute, ale violenței?
Indra: Ba da!
– … sunt toate o manifestare a ego-ului!!!
Indra: Exact. Toate sunt o manifestare a ego-ului. Asta este o altă idee esențială, haideți să o subliniem și să o reținem, ne vom tot raporta la ea: tot ce ține de violență, interioară sau exterioară, aparține de fapt, ego-ului!
Numai că unele manifestări ale ego-ului sunt foarte subtile, iar altele sunt grosolane, înjuri pe cineva, în gura mare, sau în mintea ta, sau te arăți public revoltat de o anumită persoană, sau te duci cu puşca şi o omori, din același motiv însă: pentru că tu ai dreptate, pentru că tu ești mai bun, pentru că tu deții puterea, controlul, adevărul, dreptatea. Sau pentru că cineva ți le-a luat, ție. Toate sunt violenţe, este acelaşi ego care se manifestă, mai discret sau mai agresiv, prin vorbă, gând sau faptă.
Și depinde și de receptor, a simți ceva ca fiind o violență, mai mult sau mai puțin intens…
Definiţia de violenţă nu ţi-o dă numai media, poporul, cultura, ci și receptorul.
Nu vorbim aici despre victimizare sau despre complexele de inferioritate ale receptorului (desigur, și ele tot egotice: “întotdeauna am fost o ființă sensibilă”, “așa sunt eu, ceilalți întotdeauna m-au rănit”…), sau despre tot felul de alte traume reactivate…
Ci vorbim despre faptul că, cu cât omul devine mai rafinat, mai armonios şi mai fin receptor energetic, cu atât va simţi mai multe lucruri din jurul său, ca fiind violenţe, ca fiind dizarmonii. Pentru că antenele sale energetice devin mai rafinate și percep din ce în ce mai mult și mai evident – dizarmoniile din jur. Cum facem diferența între cele două interpretări? Omul cel realmente evoluat și rafinat energetic – nu le va mai simți ca fiind violențe la adresa sa, ci la adresa armoniei universale… Le va percepe pur și simplu, nu le va mai raporta mereu la sine (la ego-ul său…). Tocmai pentru că o persoană evoluată, are, pe lângă antenele de recepție mai fine, acel ego – din ce în ce mai diminuat…
– Oamenii se schimbă.
Indra: Da, fiecare dintre voi se schimbă, și pe masură ce practică si se rafinează, o să înceapă să găsească violenţe din ce în ce mai numeroase în nişte lucruri aparent banale, minore, neînsemnate, pe care nici nu le băga în seamă mai demult, sau pe care le considera acceptabile sau normale. Sau și mai grav, în anumite lucruri, gesturi, atitudini – care fac parte, spuneam, din cultura socială.
De exemplu susţinerea punctului de vedere, sau îndeplinirea unei dorinţe. Astea fac parte din cultura socială: eu am dreptate şi îmi susţin punctul de vedere…, ca să nu mai vorbim de avocaţi, jurişti, etc. Sunt meserii întregi bazate pe violenţă. Nici nu te mai gandeşti că la baza lor stă, de fapt, violenţa…
– Cred că susţinerea unui punct de vedere poate fi pus pe seama violenţei din ego, sau poate fi tehnică, o dezbatere. Asculţi din mai multe unghiuri şi atunci nu cred că mai este violenţă.
Indra: Violenţa a intrat în cultura socială, meseria de avocat se bazează pe lupta între doi oameni, dintre care fiecare îşi sustine cauza. Şi fiecare din cei doi are în spate un grup de susţinători, deci se ceartă două triburi, de fapt. Care mai e diferenţa, între a-ţi da cu bata-n cap, între tribul A şi tribul B, sau a te duce la tribunal, îmbrăcat în robă, cu dosare la subraţ, eventual cu o perucă ondulată pe cap. Care e diferenţa? S-a schimbat doar recuzita, bâta a devenit dosar…
Este exact aceeași violenţă, de a-ţi impune punctul de vedere şi de a câştiga dreptatea. Dreptatea ta. Chiar dacă nu câştigi un teritoriu sau animalul pe care l-ai împuşcat, sau femeia, câştigi acum dreptatea. Tot o luptă este.
Ori, orice fel de luptă, este o formă de violenţă. Asta la nivel absolut…
Dar ea a fost de mult timp integrată în cultura socială, încât nu numai că nu este considerată o atitudine violentă, dar mai mult, este considerată o meserie de lux. Sunt instituţii, şcoli care te învaţă să faci treaba asta. Asta înseamna încorporarea unei violenţe într-o cultură. Este o violență acceptată, și mai mult decât atât, susținută, încurajată, valorizată: doar dai bani grei ca să-ți angajezi un avocat, iar acesta, cu cât este mai agresiv, mai vehement, are o cotație mai bună, nu?
Aici vorbim despre acele violențe “subtile”, dar evidente manifestări ale ego-ului: “nu-mi face el mie asta…”, “îmi apăr dreptatea mea”, “sunt drepturile mele”… și tot așa, sunt șabloanele bine-cunoscute de gândire și de agresivitate…
Nu este vorba numai de occident, toate culturile au gradul lor de violenţă, când îşi mutilează copiii sau fac tot felul de alte lucruri. Fiecare cultură are o zonă de violenţă acceptată. Dar care la nivel cosmic sau nivel de Existenţă, este o mare dizarmonie.
Și iată că am pomenit deja cuvintele “absolut” și “Existență”… Este nevoie aici de o precizare, ocazie cu care am să-ți răspund mai punctual la întrebare: da, ai dreptate – dar doar dintr-un anumit punct de vedere: desigur, își poți susține punctul de vedere civilizat, coerent, frumos, etc., poate avea loc o discuție civilizată, constructivă, etc. Ai dreptate din punctul de vedere omenesc.
Pentru că dacă ai mai urmărit discuțiile noastre, ele s-au structurat întotdeauna, pe un plan “omenesc” și apoi pe câte un nivel mai “neomenesc”, sau, să spunem că ne-am referit pe rând, la o realitate relativă, cea omenească, material, grosieră, și mai apoi, la o realitate absolută.
Fiecare dintre aceste “realități” având și ele, la rândul lor, trepte diferite de evoluție, de înțelegere, conștientizare, rafinament, etc. De aceea există multiple “planuri” de discuție, corespunzătoare nivelului fiecăruia… de aceea, tot ceea ce spun eu aici – se aplică în moduri foarte diferite, potrivit puterii fiecăruia de înțelegere și de interiorizare… și de aplicare… Potrivit nivelului său.
Bine-nțeles că primul plan de discuție – este cel omenesc, material, grosier. Și aici există însă variante multiple de structurare a “adevărurilor”, și ceea ce întrebi tu – se încadrează de fapt, aici, în aceste variante multiple, unele mai civilizate, altele mai primitive. Da, a avea o dezbatere este ceva mai evoluat decât a te încăiera în cârciumă, desigur… Este un nivel “omenesc” ceva mai evoluat. Dar face parte tot din zona foarte “omenească”…
Ceea ce mă tot chinui eu să explic însă, se referă la “celelalte realități”… de aceea tot discursul acesta al meu – de foarte foarte foarte foarte multe ori – nici măcar nu este auzit, darămite înțeles… Tocmai pentru că omul aude și înțelege cu urechile și cu mintea realității sale materiale, grosiere, omenești… Altceva nici nu există.
Decât acea realitate, în care, da, o dezbatere este într-adevăr, mai evoluată decât bătaia din cârciumă. Din punctul de vedere al realității relative, există punctele de vedere diferite, care pot fi susținute cu bâta, sau într-un mod mai neagresiv, desigur.
Dar ele dispar în planul absolut… și tot asta mă străduiesc eu să fac aici, să încerc să vă scot, măcar teoretic, măcar pentru câteva secunde, din planul realității fenomenale, lumești, zilnice, cunoscute…
Ori în planul realității absolute, aceste “puncte de vedere” nu au nici o importanță, ele nici măcar nu există, la acel nivel… sau, dacă cineva crede că le poate “implementa” acolo, aceasta devine, de fapt, o violență în acel plan, pentru acel plan… Pentru că punctele de vedere aparțin minții celei obișnuite și ego-ului cel de toată ziua, ori această minte și acel ego nu mai există în planul absolut… Am mai tot vorbit despre asta; și iatî că acum ajungem în același punct, pe calea explicării violențelor și originii lor…
La astfel de violențe mă refeream eu, la astfel de violențe subtile, considerate ceva obișnuit în planul omenesc, dar care constituie dizarmonii majore în planul absolut… și, mai ales, mă refeream la ignoranța oamenilor, la neînțelegerea faptului că și acestea sunt violențe… că și ele crează o karmă violentă, că și ele atrag alte violențe, că și ele perpetuează karma violentă a omenirii… Așa că, de multe ori răspunsul la întrebarea: “dar de ce mi se întâmplă asta – mie?”, se află în aceste violențe “necunoscute”.
Una este violenţa definită social ca normă de conduită, de morală, ca “păcat”, şi alta este violenţa pe care începi să o simţi după ce practici ceva timp, pe măsură ce te rafinezi. Atunci vei simţi ca fiind foarte violent, de exemplu, un gest neînsemnat, sau un ton cu o idee mai tăios, sau argumentațiile din acele dezbateri pomenite… Haideți să încercăm să înțelegem că violenţa este mai mult decât de a da în cap cu bâta sau de a urla unul la celălalt.
– Şi să încercăm să vedem de ce apare. Pentru că dacă o să înţelegem, poate că nu o să mai fim violenţi. Te naști oare așa, violent?
Indra: Te naşti cu un grad de violenţă legată de supravieţuire, instinctuală să-i spunem, dar apoi vine familia, cultura, care asta te învaţă: cum să te lupți, cum să te aperi, cum să ripostezi, cum să dai din coate mai eficient ca să-ți realizezi scopurile. Scopurile ego-ului tău, ego cultivat, în paralel, prin aceleași mijloace de către aceleași personaje. Violența se dezvoltă deci în paralel cu ego-ul.
Și ceva foarte important, violența sau non-violența ţin și de evoluţia sufletului reîncarnat… Vorbim deci şi de o maturitate a sufletului care s-a reîncarnat, precum şi de cultura în care se dezvoltă acesta în viața actuală. Cultură însemnând tot: educație, familie, societate, religie, media, modă, etc.etc.etc. Efectul de turmă. Sunt mulţi factori care te fac, în ansamblu, să fii mai mult sau mai putin violent. Și corolarul a toate acestea: ignoranța ta, identificarea ta, mai mare sau mai mică, cu ego-ul… revenim.
Pe măsură ce omul devine mai rafinat şi mai sofisticat energetic și evolutiv, el va începe să-şi restrângă aria de violenţe din ce în ce mai mult, asta și à propos de conştientizare, auto-observarea veşnică, despre care tot vorbim noi… revenim și aici.
Spuneam că există o violenţa exterioară şi o violenţă interioară. Violenţa exterioară este cea recunoscută în general. Violenţa interioară este mult mai rafinată, mai ascunsă, mai neștiută, de multe ori este neconștientizată nici măcar de cel în cauză. Sau necatalogată ca atare. Sau bănuită și reprimată. În plus, sunt multe subgrupe, mai spuneam, şi grade diferite de violenţă, pe care omul nici măcar nu le consideră violenţe.
Haideți să începem cu ceva concret: să vedem care este legătura dintre furie şi violenţă. Multa lume confundă furia cu violenţa. Furia este însă doar o expresie a violenţei. Este doar o formă de expresie a violenţei. Furia este un vârf, un apogeu. De ce este nevoie de această precizare? Pentru că furia este doar o fațetă a violentei, dar ea nu este tot. Care ar fi diferenţa ? Cum am defini câteva caracteristici ale furiei?
– Furia porneşte de undeva de la un nivel de bază, creşte, după care revine…
Indra: Și care ar fi acel nivel de bază, despre care vorbești tu?
Păi exact acea violenţa interioară! Furia este ca un vârf de undă care pleacă dintr-o masă de violenţă. Există o violenţă interioară, ca o magmă să spunem, care se poate manifesta, care poate creşte, devine furie, devine un fel de vulcan. Vulcanul erupe ca violenţă exterioară, după care se poate potoli o perioadă…
Manifestarea masei de violenţă poate să se producă fie în exterior, fie spre interior, ca o autoviolenţă, atunci când se întoarce împotriva ta, când eşti furios pe tine. Întotdeauna însă ea provine dintr-o masă de violenţă. Furia este doar o manifestare.
Și atunci, haideți să mai precizăm ceva: conceptul de non-violență se adresează de fapt acelei violențe interioare, acelei “mase”, “magme” de violență… A fi non-violent înseamnă a diminua, la maximum, acea masă de violență interioară, potențială sau manifestă… Nu înseamnă doar să nu te cerți, să vorbești politicos, să zâmbești, să-ți susții punctul de vedere în mod civilizat… astea sunt niște chestii superficiale, bune și ele, desigur, la început… Dar doar la început! Doar într-un strat superficial și convențional al acelui prim nivel, “omenesc”, în care dezbaterea este mai bună decât încăierarea în cârciumă.
Îndreptându-ne din ce în ce mai mult spre nivelul “absolut” de abordare, non-violența trebuie înțeleasă ca fiind o stare interioară, de liniște, înțelegere, compasiune, deschidere, bucurie, permanentă sau cât mai puțin fluctuantă… care să se manifeste în gândirea, comportamentul și abordarea exterioară…
Ce particularitate mai are furia? Este o violență ţintită către ceva, cineva… Este ca un laser care pleacă, ţintit spre ceva.
Violența conține foarte multe frecvenţe, este de fapt un spectru vibrațional, dacă vreți. Dintre acestea se selectează un flux de energie – care devine furie şi care se descarcă undeva, fie spre cineva, fie se întoarce înspre tine. Furia este ceva direcţionat. Violenţa în sine poate fi mai difuză, mai haotică, spuneam că de fapt, ea este o stare interioară…
– Cred că și reprimarea este tot un fel de furie, întoarsă invers, spre sine, este tot o formă de manifestare a violenţei, înspre sine, nu?
Indra: Așa este! Și reprimarea este tot o formă de violență, întoarsă spre propriul subconștient, către propria furie, este o contra-furie, dacă vrei… Te opui, îți blochezi propria violență – cu ceva din același spectru: cu un alt fel de violență.
Violenţa este constituită de fapt dintr-o gramadă de lucruri, este o stare interioară de dizarmonie. Din punctul meu de vedere, violenţa este un câmp energetic dizarmonic. Este ca şi cum ai emite tot felul de frecvențe dizarmonice, cel puțin așa o percep eu… ca pe un câmp de dizarmonie, de haos, de “luptă” exterioară sau interioară, de frecvențe agresive… care se manifestă în grade diferite, spuneam, și pe căi diferite: comportamentale, de limbaj, de gestică, dar și ca gânduri… poate că majoritatea – ca gânduri…
– De unde ni se trage?
Indra: Hai să vedem. Este un câmp care are legătură cu toate chakrele, aşa cum am vorbit la cursul despre chakre. Fiecare chakră contribuie cu ceva la câmpul de violenţă. Violența se constituie ca un câmp, într-un câmp. Probabil vechii mistici l-ar numi “corp”, un “corp de violență”. Pentru mine, violenţa în sine este un câmp dizarmonic, haotic, nearanjat, nestructurat, în timp ce furia este un câmp ordonat, este exact ca un laser care pleacă şi se duce undeva, este o descărcare de energie mai coerentă și țintită.
Privită ca un câmp dizarmonic faţă de Univers, violența poate fi ataşată fiecarei persoane (ca un “corp”, spuneam), dar poate fi și mai difuză sau mai “plutitoare” în spațiu. Poate fi ataşată unei situaţii, unui eveniment, unui grup, de exemplu o masă de oameni revoltaţi, se crează acolo un câmp de violenţă comun, care-i înconjoară, care plutește deasupra lor.
– Ironia este tot o stare de violentă?!
Indra: Da, este o formă de violenţă verbală. Depinde cum o faci, sunt diverse intensităţi ale ironiei…, câtă critică conține, cât de înverșunată este, depinde, de fapt, de masa și de intensitatea violenței cu care este încărcată ironia respectivă de către autorul ei…
Și asta se aplică tuturor formelor de manifestare ale violenței interioare: depinde de cantitatea de violență, de intensitatea ei, precum și de forța cu care este investită manifestarea respectivă…
Și, la fel, se aplică atât formelor de manifestare exterioare cât și interioare, auto-violenței…
De aceea unii oameni fac de exemplu, boli autoimune, care sunt boli tipice de autoagresiune, sau atrag accidente grave, etc., pentru că acolo forța auto-violenței este mai mare…
– Dar revenind la critică, forma respectivă poate fi doar… o formă, pentru că o critică în raport cu cineva sau ceva – poate sau nu să aibă violenţă în sine. Poate fi o observație bună, de folos…
Indra: Sigur, exact asta am și vrut să spun. Critica este doar o formă de exteriorizare, şi depinde cu cât de multă violenţă este investită de către tine. Poate să fie o observatie benefică, de ajutor, venită din dragoste, etc. Dar aici depinde ce cinstea ta, de a recunoaște, tu, de fapt, cât de violentă ești de-adevăratelea în momentul respectiv… cu câtă violență încarci tu critica respectivă. Și asta este valabil, și pentru vorbirea în general, pentru anumite gesturi, etc.
De aceea și încurajasem eu discuţiile între voi, în scop constructiv, nu ca și critici. Lucrurile degenerează însă tocmai din cauza violenţei interioare a fiecăruia. În momentul în care tu încarci comentariul respectiv, care se dorea benefic, – cu violenţa ta, atunci observația respectivă devine critică și poate fi o armă de distrugere. Dacă o foloseşti strict tehnic, fără încărcătura violentă, atunci poate fi un ton ridicat, sau o ceartă aparentă, sau o critică, dar fără violenţă: este doar “hei, trezeşte-te!”. Și acesta poate fi un bun ajutor în situaţia respectivă. Există vorbe sau gesturi care par a fi violente, dar care nu conțin de loc violență, asta este situația complementară și aparent paradoxală… Aparent – pentru că, repet, ceea ce conferă violență unei vorbe sau unui gest – este de fapt bagajul de violență interioară strecurat acolo…
– In război, dacă cineva e convins că luptă din patriotism şi este în situaţia “care pe care”…
Indra: Stai, stai, cine crede?
– Ego-ul lui!
Indra: Şi de ce crede ego-ul asta?
-Pentru că așa a fost învățat: “sunt român”, “sunt francez”, pentru că “îmi apăr patria şi îmi slujesc neamul”! Patria mea, neamul meu…
Indra: Păi vezi? Este de fapt o violenţă majoră a ego-ului. Și nu neapărat omorâtul, ca atare, ci mai ales scindarea propovăduită de ego: “ eu sunt român şi îmi apăr patria, ăştia sunt unguri, aici bun, aici rău”.
“Eu” versus ceilalți. De fapt asta este o altă definiție a violenței, privită ca și manifestare a ego-ului și a identificării cu acesta: “EU”, adică ego-ul, care se simte atacat, înjosit, care se luptă, ripostează, atacă, se războiește. Cu celelalte ego-uri, desigur, care și ele se simți amenințate, atacate, în veșnic război…, sau cu Universul care nu se supune dorințelor sale egotice. Revenim și la războiul ego-ului cu Universul.
Deci haideți să reluăm: iarăși vorbim de planuri diferite de manifestare a violenței: da, în plan omenesc, omori, este o violență, desigur, dar să spunem că ai circumstanțe atenuante, familia de militari în care ai crescut, îndoctrinarea, instinctul de supraviețuire, dar mai ales – ignoranța ta, etc.
Dar de fapt violenţa majoră este la nivel absolut, și nu este aceea că omori pe cineva, ci faptul că îl consideri, din start, separat de tine. Și, mai mult, tu ai dreptul să omori, să distrugi… Și asta se aplică peste tot, nu numai la război: animalele omorâte în numele stomacului tău și corpului tău care trebuie hrănit, certurile între vecini pentru tot felul de nimicuri, bucata mea de trotuar din fața case, gardul meu, orice, orice exemplu de violență vrei tu… Toate toate toate toate toate– nu sunt decât manifestări, mai mici sau mai mari, ale ego-ului…
Iar originea tuturor violenţelor este, de fapt, separarea: faptul că ego-ul tău se consideră separat de ceilalți, de celelalte ființe, de Univers… Și ignoranța, faptul că nu știi, că nu înțelegi, că nu simți acest lucru…
De aici pornește lupta, revendicarea, apărarea…
Și de aceea, starea de non-violență vine odată cu evoluția spirituală, odată cu înțelegerea non-separării… Starea de non-violență este de fapt expresia înțelegerii non-separării… Starea de non-violență este de fapt o dovadă certă de evoluție…
Dar până la a o înțelege și simți ca atare, ea trebuie educată, trebuie anticipată, ajutată să se instaleze, trebuie să-i facem loc să se instaleze și să se simtă confortabil în noi…
Indra