Practici preliminare, sau despre a câștiga merite…
Ne-ai spus tu, Indra, într-una din discuții, că omul de pe stradă, omul obișnuit nu are nicio legătură cu ceea ce înseamnă o Școală spirituală autentică: adică este nevoie de un anumit grad de lucrat anterior pentru a ajunge să îți pui problema, a te intersecta cu, mai apoi a te afilia și a lucra efectiv, într-o Școală spirituală.
În cadrul textului am insistat mult pe ”a face ascultare” din cauza multitudinii de canale de comunicare existente acuma – ceea ce duce chiar și pe cineva extrem de inteligent la pierderea în acest labirint spiritual. Aspectul a fost subliniat și în materialul de ieri, dar repetitio est mater studiorum.
Mulțumesc!
Avantajul de a ne ține ocupați este că nu trebuie să ne punem întrebările esențiale cu privire la viață. Sub cupola diferitelor nevoi – dorințe alergăm de colo – colo ca să ne școlim, ca să ne facem o familie, o casă. Viața trece rapid.
Uneori însă ne constrânge, printr-o situație mai atipică sau dificilă, printr-o boală, prin pierderea cuiva drag, și ne zguduie nițel din somn. Destul de rapid revenim la ”normal” și ne reluăm goana în roată.
Am ajuns să cred sincer că o boală, o nenorocire, o dramă puternică sunt daruri ale vieții. Atenționări, semne de drag și compasiune în fața marii noastre insensibilități, a nevederii, a somnului = a ignoranței. Dar… ca să pricepem câte ceva e nevoie de olecuță de discernământ. Mai apoi, trebuie adăugat ingredientul de înțelepciune ca să înceapă omul să și miște, să vireze în direcția schimbării. La un moment dat se însumează mii de vieți de mici practici preliminare și omulețul începe să ”simtă” necesitatea de a face loc în viață unei practici spirituale.
Trec iarăși sute – mii de vieți și omulețul întâlnește un Maestru – formă de manifestare întrupată de Învățături – o ființă cu formă similară cu a omulețului, care încearcă să îi arate acestuia drumul spre Acasă sau Vacuitate, care construiește o Cale spre Esență. Oportunitate rară și extraordinară aceea de a întâlni un Maestru. DAR… marele dar – Maeștrii sunt ființe inconfortabile pentru ego-ul arogant și fricos al omuleților, motiv pentru care mulți preferă unul deja mort. Ai zice că e un aspect ciudat însă un Maestru trecut în neființă este comod, el nu poate să îți atace zona de confort. Citești din textele lăsate în urmă și faci ce vrei cu ele. Comod, convenabil, atât cât vreau eu – răstălmăcesc, nu am chef acum, mulțumesc din vârful limbii, sunt recunoscător (oare!).
Omuleți diverși cu varii abordări, tare creative, toate având scopul ultim de a ne păzi – pe mine ego, cu zona mea de confort.
Munca spirituală adevărată începe de la conștientizarea egoului și munca cu el, în sensul diminuării acestuia, până la dispariția lui. Până acolo se cheamă că facem practici preliminare sau, altfel spus, ”câștig merite” pentru ca să ajung la acea treaptă evolutivă.
”Desigur, cu cât practici mai mult în viața asta, cu atât îți va fi mai ușor în viața viitoare, chiar dacă o iei mereu de la început. Vor fi alte condiții…, dar se adună toată învățătura și tot rafinamentul la care ai ajuns și cu asta vei porni deja în viața viitoare. Până când o să ajungi la o reîncarnare conștientă, în care chiar să îți alegi o anumită viață cu scopul de a practica. Deci chiar are mare importanță ceea ce faci acum: totul, totul se contabilizează.” (Dincolo de iluzie)
Subliniez în acest moment importanța muncii personale pentru a atrage atenția asupra unui anumit aspect care ține mult de aroganță. Fără această muncă de foarte, foarte multe vieți voi rata șansa demersului spiritual autentic, amăgindu-mă mereu cu diverse.
Am ascultat azi un text mai vechi, o înregistrare dintr-o tabără de acum mai mulți ani în care era menționată ”grația”. Iluminarea, pasul ultim se întâmplă pur și simplu, prin grația Maestrului, însă pentru ca ea aibă loc trebuie pregătit terenul, discipolul trebuie să fie deschis, curat… GOL.
În varii forme, de multe ori, mă pierd din cauza fricii, a aroganței, a îndoielii. Maestrul rămâne pe această Cale ajutorul, reperul, ancora, refugiul.
”Buddha a spus despre toți ceilalți buddhași care au dobândit iluminarea că nici unul nu a ajuns aici fără să se bizuie pe un maestru; și de asemenea: ”Prin devoțiune și numai prin devoțiune veți realiza adevărul absolut.”
…
Dilgo Khyentse Rinpoche a scris:
Există o singură cale de a ajunge la eliberare și a obține atotștiința iluminării: urmarea unui maestru spiritual autentic. El este călăuza care vă va ajuta să traversați oceanul samsarei.”
Sute, mii, sute de mii de vieți de practică preliminară pentru a mă pregăti pentru întâlnirea cu un Maestru, pentru a avea un nivel de aroganță și de prostie suficient de molcuț pentru a face ”ascultare”, în sensul frumos al algoritmului Vreau, Aud, Fac.
Citatul de mai sus este extras din Sogyal Rinpoche, capitolul Alchimia Devoțiunii. Iarăși ajungem la inimă.
Până la iluminare, relația cu Maestrul mă va învăța devoțiunea, o dată prin faptul că voi vedea asta prin oglindire – Maestrul îmi oferă modelul de comportament, să spunem – și pe de altă parte că, după ce voi fi devenit destul de permeabil, frecvențe din acest alt mod de a trăi vor pătrunde în mine, restructurându-mă.
Din momentul în care diminui eu = cuantum minte ego în favoarea Existenței, din momentul în care frecvențele de devoțiune vor începe să înlocuiască marele dop de eu, de acolo începe o altă aventură, un altfel de muncă. Cumva acesta este semnul că practicile preliminare au rodit. Verificarea, desigur, rămâne comportamentul!
Fără Maestru nu se poate, repetă de mii de ani toate Școlile. Fără a-mi face practicile preliminare corecte nu voi putea întâlni, recunoaște, urma un Maestru.
Acuma, mintea se va păzi mereu căutând scuze și atunci, ca să o liniștesc, îi repet: Cheia rămâne inima!