Tabara a fost …este greu să exprimi în cuvinte (limitative) trăiri și simtiri mult mai bogate în nuanțe, intensitati și zone de frecventă. Încerc totuși: tabăra a fost “lucratoare”, “crescatoare”, VIE, grea, cu căderi, generoasă, indescriptibil de compasivă …succint: transformatoare.

Din nou, cuvintele sunt sărace, dar cel putin la prima abordare – doar pe ele le avem la dispozitie, și atunci să le folosim MULTUMIND cu recunostință și smerenie Totului și tuturor care au facut-o posibilă, care au muncit (spiritual și mundan) pentru a o construi și a ne-o oferi.

Vorbeai, Indra, de tristețea ritmului nostru de creșteri (și recăderi), în oglindă cu maratonul “tău” rugător și disperat / “urgența” lui Buddha Shakyamuni. Iartă-ne!

Experiențele și trăirile avute în tabără devin o invitație și o motivație pentru practică, mereu și mereu practică: de când deschid ochii dimineața și până când îi inchid seara. Și poate cândva, și după ce-i închid.

Am simtit CĂ NU SIMT, că valențele “inimii deschise” sunt cu mult mai mult decât ce-am simtit eu până acum. Cu ajutorul exercițiilor am simțit existența diferită a structurilor (corpul fizic, mintea-ego și… eu?). M-am uitat în interiorul meu, la “oul conținător” cu conținutul lui – ehei, piciorul broaștei –și nu mi-a plăcut ce am văzut. Mi s-a facut rușine, față de Dumnezeu / Creator / Univers, față de toate fiintele cu care m-am întâlnit / interactionat în aceasta viata (acum când scriu realizez că este necesară extinderea demersului dincolo de viața actuală), față de Invătaturi și Invățatori.

Am simtit că dacă inima nu este DESCHISĂ (cu toate frecventele care concură acestei stari), degeaba tot “cobori cu atenția în inima”, căci nu găsești nimic acolo! Cel mult nimeresti pe lângă. Dacă starea de smerenie, generozitate, compasiune și abandon nu se stabilizează, impregnând fiecare celulă a structurilor, tot restul rămâne …“număratul oilor altuia” (cum spune tot Buddha Sakyamuni).

Am conștientizat dorința de control asupra a tot ceea ce mă înconjoară: oamenii dragi de lângă mine – pe care am încercat mereu să-i schimb dupa cum “am crezut eu că-i mai bine”, situatii care nu au fost “așa cum am vrut eu”, toate astea însemnând o mare neacceptare, și la urma, urmei – sau în primul rând – o lipsă rușinoasă de smerenie. Ce-i de facut? Centrare, mereu centrare, stare de martor (“uite-mă, iar o comit”), exerciții de curățare, practica, cultivarea deschiderii inimii.

În timpul primei terapii de grup, lucrând să mă abandonez extraordinarei mantre, pentru o fractiune de secundă am disparut ca “Eu”, am simtit că nu mai sunt o structură separată, (aparent) independentă, ci că fac parte din Ceva, greu de transpus în cuvinte, ca o mica undă a unui ocean. A fost o stare extraordinară, de ușurătate, de curățenie, de… nimic. Dar nu un nimic gol, ci altfel. Apoi, a intervenit mintea imediat, “oau, uite ce stare, etc”, și am pierdut-o. Am continuat atunci recentrarea, meditația, etc…. dar starea aceea minunată rămâne (pentru mine) o invitatie permanentă spre practică, spre Cale.

Sigur, toate acestea s-au mai spus de mii de ori, dar mutarea întelegerii de la structura mentală la cea a simtirii și, respectiv, continuarea demersului pentru impregnare și cultivare, reprezintă minusculul pas în maraton.

MULTUMESC, Indra!

PS: Și încă ceva: nu “spusul” este de ajutor ci doar lucrul si mai temeinic, cu mai multa determinare si mai ales cu mai mult curaj.

 

Cu imboldul de la tine, am asternut câteva ganduri și simtiri (piciorul broaștei).

Iti multumesc si-ti cer iertare, si iar iti multiumesc si iar iti cer iertare. Noi toti “ai tăi” îți multumim si-ti cerem iertare. Si ne străduim.  Si din bucățile de carbuni ce suntem, ici si colo se ițesc mici străluciri ale potențialelor diamante, după cum s-a vazut si mai ales simtit la unii – și in tabara.

Cu recunostință.

Dana 

 

 Mulțumesc, Dana… Și poate că și cuvintele ajută ele la câte ceva: pe ici pe colo, cineva poate ”aude” mai bine de la tine, sau de la alții care vorbesc și ei…

Mi-am permis câteva sublinieri pe textul tău… lucruri care chiar că ar trebui auzite (”urgente”) !!!

Cât despre NIMICUL acela… da, El e! E acolo, doar să ajungi la El… Și asta, cum bine spui tu – se poate doar fără minte…

Indra