De la smerenie la dezidentificare trecând prin atitudinea interioară “NU MI SE CUVINE”…
(de fapt doar câteva cuvinte despre…)
– “Ce nu ți se cuvine? întreabă Indra, invitând la analiză, conștientizare, dialog.
– Nimic! Nu mi se cuvine nimic! răspund, ca să fie clar încă de la început.
– Exact, nu ți se cuvine nimic, confirmă Indra. Dar ce cred oamenii că li s-ar cuveni ?
– Credem că ni s-ar cuveni casa și mașina, și dacă nu le avem, suferim că nu le avem, zice Mihaela, pragmatic și adevărat.”
Pentru că da, așa este, credem că ni s-ar cuveni, conform vieții programate de părinți, de societate, de filmele și reclamele de la televizor: “ meriți să fii fericit ”, “pentru că meriți”, “ au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, întărite mai nou și de către cursurile, tehnicile de dezvoltare personală… Calupuri, calupuri de programe pe care le înghițim nemestecate, le facem ale noastre, ne identificăm cu ele. Avem clar în minte și subconștient care sunt pilonii unei vieți de succes: bani, casă, mașină, partener, copii, nepoți, titluri, diplome, servicii, afaceri, recunoaștere, concedii, călătorii, mâncare bio… acestea și încă altele, selectate conform minții fiecăruia, devin condiții sine-qua-non pentru fericire și considerăm că e firesc să le avem, considerăm că ni s-ar cuveni.
Și pretențiile continuă: da, un serviciu, dar exact așa cum vrem noi, nu un serviciu oarecare, să câștig exact suma respectivă, nu mai puțin, nu muncesc eu doar pentru atât…, și casă, că toată lumea are, și casă mare, nu un apartament la bloc sau apartament cu trei camere sau…sau… fiecare după programul personal, și mașină, desigur dar nu orice mașină…
Credem că merităm, așa e programul pe care l-am încastrat încă de copii în noi.
Și atunci pretindem de la Existență, Dumnezeu, “dă-mi Doamne…”
Toate aceste lucruri ni se par implicite și dacă ferească sfântul nu le avem sau dacă nu sunt exact așa cum mintea noastră le-a trasat, apar manifestările conexe: potop de nemulțumiri și văicăreli, nefericire, victimizare: “numai mie nu-mi dă Dumnezeu…!”, “n-am avut nici un noroc!”, “oare cu ce am greșit de eu nu am…?!”…; nu contează că afară e soare, nu contează că ești sănătos… pizme și invidii! “Mie nu mi-a dat nimeni nimic, altora le dau părinții tot ce le trebuie…”, depresii, încrâncenare, mai mult sau mai puțin recunoscute sau total negate.
Sau invers, dacă se întâmplă să fim/să avem ceea ce considerăm noi valoros, apare cealaltă atitudine, de superioritate, superioritate care poate duce până la îngâmfare și aroganță.
Atitudine de superioritate și aroganță pe care le manifestăm ori de câte ori când credem noi că le suntem superiori celorlalți din diverse puncte de vedere, cum ar fi studiile, poziția socială, familia de proveniență, abilitățile, sau cine știe ce alte motive pentru care te simți special, mai bun, și mai îndreptățit să fii privit cu condescendență: adică un alt fel de a ți se cuveni.
Faptul de a ni se cuveni, ne determină, prin urmare, atitudini de genul: ceilalți trăiesc doar ca să ne asculte, admire, privească, aprecieze pe noi…
Ni se cuvine ca prietenul, partenerul, mama, tata, colegul, vânzătoarea de la pâine să se poarte frumos, să ne ajute…, iar noi să uităm să spunem mulțumesc…
Ni se cuvine să ni se facă curat acasă și la serviciu și la locul de practică…
Sau, altă versiune: ceilalți trebuie să ne facă servicii, să ne tolereze pretențiile și obrăznicia și aroganța și indolența – pentru că sunt o grupare spirituală și cu asta se ocupă (!?) Ce, îi deranjează cumva comportamentul meu?! păi unde e evoluția, dacă ești evoluat, trebuie să ierți, să fii tolerant, cum să te deranjeze nesimțirea… Deh, mintea oamenilor!!!! Da, în paranteză fie spus, din compasiune, nesimțirea este sancționată, spre binele meu, cel care sunt nesimțit, ca să mă pot corecta, și nu pentru că pe celălalt îl “deranjează”.
Ni se cuvine să întârziem la întâlniri…
Ni se cuvine să mâncăm noi tot ce e pe masă, nu contează că mai există și alții în jur…
Ni se cuvine ca cineva să ne învețe, e de datoria lui!? ( De ce ar fi oare ?)
Ni se cuvine să fim ascultați, consiliați, să ni se facă tratament!
E mai mult decât hilar, e grotesc, cu atât mai mult cu cât nu realizăm că suntem în situațiile descrise, nu realizăm că despre noi e vorba, nu realizăm că soțul, prietena, colegul, secretara, vânzătoarea de pantofi nu s-au născut ca să ne fie nouă servitori și aserviți; iar dacă ei sunt drăguți și ne servesc – este pentru că ne iubesc, sau pur și simplu pentru că sunt ei oameni amabili, și ar fi cazul să apreciem asta, să fim recunoscători, să fim conștienți de frumusețea gesturilor lor, de miracolul unei relații… Și în nici un caz să nu credem că ni se cuvine și că ceilalți ne sunt obligați cu ceva vreodată. Chiar dacă plătesc un serviciu cu bani, acel serviciu nu mi se cuvine!
Vorbim aici despre atitudinea interioară pe care o avem. Căci e firesc ca oamenii să-și facă unii altora servicii, să se poarte frumos, și da, uneori mai întârzii…, și întotdeauna este cineva care te învață, care te ajută…; dar vorbim aici despre ATITUDINEA TA INTERIOARĂ…
Care este atitudinea interioară cu care primesc ceva ? Orice, de la un zâmbet, la un cuvânt bun, la timp acordat, și până la Învățături. Apreciez? Sunt recunoscător? Am “mulțumescul” în inimă? Sau mi se pare ceva firesc să fiu servit? Sau nici măcar nu observ că cineva îmi face un serviciu? Mă uit la celălalt? Îl văd? Îmi pun oare problema – eu ce fac pentru el? Îl răsplătesc în vreun fel pentru ceea ce face pentru mine? Am o atitudine de bun simț, de considerație, de smerenie interioară?
Și iarăși, care este atitudinea mea când cred că mi se cuvine “ceva” și nu am acel “ceva”?
Sunt nefericit pentru că sunt singur! Eu vreau, vreau, așa consider eu că ar trebui, să fiu cu cineva; dar desigur că acel cineva trebuie să îndeplinească multe, multe condiții pentru a fi cu mine, de fapt nimeni nu e destul de bun…; dar vreau să fiu cu cineva, sunt nefericit că nu sunt și Dumnezeu nu e bun cu mine! Punct!
Nu cumva ar trebui să pot să văd miracolul vieții și să mă bucur de acest miracol, în loc să încerc să dictez pe puncte, Existenței, cum ar trebui să fie?
Nu cumva… “- Nu mi se cuvine cuvine viața, zice Delia transfigurată. Noi nu ne dăm seama ce miracol, ce dar, este să fii, să exiști…”
Da, Delia, așa este, nici viața în sine nu e ceva care să ni se cuvină, iar dacă o avem, nu-i simțim miracolul, nu simțim darul de a exista. Căci e un dar faptul de a avea văz și de a vedea soarele, formele, culorile… Doamne, Dumnezeule trăim miracolul de a avea piele și de a simți atingerea, și căldura, și vântul, și răcoarea, și forța unei îmbrățisări și delicatețea unei mângâieri și noi habar nu avem nimic de aceasta… Trăim miracolul de a simți emoții și sentimente, de a interacționa cu oamenii, cu animalele, cu natura și ni se pare că e firesc, că “așa trebuie să fie”. Credem că ni se cuvine, că ne aparține și nu realizăm cât de frumos e totul, cât de frumoasă, cât de miraculoasă este viața, de dureros de frumoasă, atât de frumoasă încât nu mai e loc de cuvinte… îți vine să plângi de frumusețe, de miracol, de dar…
Miracolul care NU ni se cuvine ! Viață care NU ni se cuvine !
Viața cu toate ale ei, adică nici măcar propriul corp, propriile simțuri, nu mai vorbim despre oamenii din viața noastră, servicii, bunuri… nu ni se cuvin Învățăturile!!!
Si atunci poate că se schimbă atitudinea mea față de toată viața, pe care o voi privi ca pe un cadou, ca pe un mare dar, ca pe un mare privilegiu: acela de a exista!
Și atenție, nu este vorba aici despre eu care sunt recunoscător că sunt, că am, eu care apreciez lucrurile care mi s-au întâmplat mie, eu care care am atitudinea potrivită, ci este vorba despre EXISTENȚA care se manifestă prin mii de forme și culori, de sunete, de simțiri… și acest lucru este marele miracol.
Acesta este Dumnezeul căruia ne închinăm cu smerenie…
Prin urmare ar trebui să am o atitudine de smerenie, recunoștință, miracol, mirare, bucurie, ofrandă, liniște și închinăciune față de tot și toate, pentru că tot și toate fac parte din aceeași viață, din aceeași Existență… de la mine, la pisica Batman, moale, caldă, torcătoare, la cerșetorul adormit pe banca din stația de tramvai, la căldura soarelui și răcoarea ploii… până la Învățături și la Indra care ne învață saltul spre infinit,…
Viața, Doamne, Viața, marele miracol …
Mă închin
deci
cu smerenie,
cu adâncă recunoștință,
VIEȚII, EXISTENȚEI, cu tot ceea ce înseamnă EA!
Totul este un mare miracol, un cadou, un dar neprețuit… iar “eu” nu sunt nimic, nu dețin nimic, pentru că nici nu exist, pentru că, așa cum ne învață Indra… nu există decât EL.
Gabi C.