Efortul “meu” corect – este efortul meu!
Zilele acestea experimentăm ceva cu totul inedit. Pentru majoritatea dintre noi înseamnă distrugerea completă a rutinei, schimbare obligatorie a modului de funcționare de ”a face” și aruncarea în situația de ”a fi” cu noi înșine. Iată cum, de voie, de nevoie, s-a creat momentul propice pentru a schimba sensul de raportare dintre exterior spre interior, moment bun pentru practică. O perioadă în care mă pot ajuta de atât de mult discutatul concept de refugiu – în Învățături, Maestru, comunitate sangha, necesar și de folos în aceste vremuri de mari schimbări și de ușoară panică.
Am tot vorbit despre efortul corect, atât în timpul comentariilor Dhammapadei cât și destul de mult ulterior. Poate că nu am insistat în cadrul tuturor acestor discuții – despre faptul că acesta trebuie făcut de fiecare dintre noi !!! Învățăturile, Maestrul, comunitatea sangha există: eu sunt cel care trebuie să depun efortul! Este munca mea – aceea de a mă refugia!
Adică să ascult înregistrările, să fac exercițiile, să mă conectez la grup, la câmpul de practică, să reflectez la un concept (deschiderea, smerenia, impermanența, ascultarea, etc) înțeles, simțit în cadrul practicii, ca să îl încorporez în mine, în interior, cu valențele lui din ce în ce mai profunde și mai rafinate. Mai apoi să particip activ și să mențin acel câmp de practică, să lucrez pentru a-l susține, întări, cultiva; încet încet – să încep să învăț să fac pentru alții.
De ce acest text? Pentru a atrage atenția, din nou, asupra unor capcane care ne pândesc la fiecare mic pas făcut pe Cale. Pentru a ne oferi un sprijin sub forma unei invitații de a fi sinceri cu noi înșine – maturi, responsabili, cinstiți, atât cât putem.
Înșirui mai jos, capcanele, încercând să sumarizez, din discuțiile noastre, modul în care ne prindem în mreje: pentru ca, poate, mai apoi, să ne ajute aceste informații să ne mai păzim de a tot re-cădea.
Poate pe primul loc să fie exact lipsa de maturitate și de responsabilitate.
Pe de o parte, faptul că ne-am învățat să cerem. Mă gândesc, acum, că am dezvoltat, copil fiind, o relație de milogeală și de cerșeală cu Dumnezeu, parte a religiei moștenite: așa am văzut, așa am crezut că este corect. Relativ târziu în viață și cred că prima oară, cu adevărat, în cadrul Școlii LiLA, am auzit de-adevăratelea, sau am priceput că eu sunt responsabilă de viața mea, cu tot ce e în ea – prin ceea ce fac, spun, gândesc, prin alegerile pe care le fac!
Am vorbit noi, mult, despre legea cauzei și efectului, despre karmă. Da, pot să cer ajutor Existenței, Universului, lui Dumnezeu: dar asta nu mă exonerează de a-mi face pătrățica mea; ci,din contră mă obligă să mă curăț, să mă strunesc, să ajung să fac pentru alții, frumos și cu drag – până la a simți și a face complet voia Universului.
Pe de altă parte, faptul că “merge și așa” – e o vorbă a noastră, din popor. Este foarte corectă înțelepciunea populară, însă trebuie înțeles și acceptat, întotdeauna și reversul medaliei. Merge, desigur, să mă eschivez, să fac mai puțin: cu condiția, însă, să îmi asum că exact atât va fi și rezultatul. Să nu mă plâng, să nu mă simt nedreptățit, să accept că rezultatul va fi pe măsura nivelului de implicare și de participare – de la orice îmi propun să fac în viață și până la practica spirituală, subiectul textului nostru de acum.
Pentru a mă vedea, a accepta că într-adevăr Eu sunt cheia a tot, pentru a mă maturiza și responsabiliza cu adevărat, am nevoie de modificarea exact a acelui nivel de percepție sau nivel de conștiință, care este dat de suma de funcționare a sistemului energetic al fiecăruia dintre noi. Adică, pe scurt, cât de curate, sau pline de dopuri și de mizerii sunt canalele laterale, canalul central și chakrele. Sistem energetic care se curăță, modifică, rafinează – tot prin practică. Ajungem astfel roată la efortul ”meu” corect, la a pune osul la treabă.
Am pus accent în cadrul textului de față pe “meu” în detrimentul cuvântului “corect”. Subliniez faptul că efortul corect în accepțiunea unei Școli este acela care este susținut de concepte, materiale, ghidat de către Maestru, ajutat de comunitate – care toate îmi oferă plasa de siguranță și totodată suportul fără de care există șanse extrem de mari de a mă rătăci, pierde, cădea. Explicațiile sunt amplu detaliate în manuale, înregistrări; însă, una dintre marile, marile, capcane este și va rămâne, o mare parte din drum, propria-mi aroganță.
Și iată-ne ajunși la capcana numărul doi.
Aroganța de a vrea mereu mai mult, mai special, mai divers, mai nu știu cum, sau de a crede că mă descurc eu oricum și singur.
Rinpoche menționează în Cartea tibetană a vieții si a morții despre un student, îl numește el, excepțional, care a întâlnit un maestru excepțional. Studentul a primit o tehnică pe care a “practicat-o cu neabătută devoțiune” timp de 21 de zile, după care s-a iluminat.
Nu volumul de texte, nici diversitatea exercițiilor sau a tehnicilor și nici disponibilitatea de materiale, ne lipsesc nouă acum. Poate statornicia, dăruirea, recunoștința, aprecierea autentică, adică acea neabătută devoțiune.
Din seria “râsu – plânsu”, ne spunea Indra că ne dă informația mură în gură, deja gata mestecată. Dar poate că așa e în firea lucrurilor – să crească în mine doar acele semințe pentru care am muncit, am asudat, le-am cultivat și ocrotit. Că, iată – posmagii îs muieți: dar ce folos?! Poate să îmi pun și așa problema, referitor la efortul de a practica.
Exercițiile de deschidere a inimii – floare, exercițiul de curățare duș, curățare canale laterale trebuie făcute MULT, adică ar trebui exersate ore pe zi. Poate să nu mă plictisesc după trei – patru exersări. Poate să reiau, să îmi aduc aminte peste zi: să mă centrez și să respir cu inima. Sunt unele exerciții anume gândite și pregătite pentru a putea fi făcute oricând: cu condiția să îmi aduc aminte. Eu – să îmi aduc mie aminte. Nu altcineva. Altcineva ni le-a pregătit, ni le-a oferit. Efortul meu corect este de a le exersa, practica, aduce în viață.
Din respect, plus un pic de modestie, încerc să îmi aduc aminte de fiecare dată când îmi vine să rostesc o cerere de ajutor, să spun și un mulțumesc! Poate recunoștința să ne fie leac?
Poate recunoștința să ne învețe, legat de efortul meu corect, că Maeștrii și Învățăturile nu au nevoie de respectul, deschiderea, iubirea, sau devoțiunea mea. Eu, ca și practicant am nevoie să dezvolt aceste simțăminte, pentru că ele mă vor schimba și vor permite alchimia de integrare, transformare – schimbare a nivelului de conștiință!!! Eu am nevoie să parcurg toți acești pași. Doar parcurgându-i corect, ne-sărind etapele, cu smerenie și credință senină, voi putea să merg pe această Cale, de dizolvare a ego-ului, de întoarcere acasă, de picătură care se dizolvă în ocean.
Zilele acestea am tot lucrat la cursul de chakre, în cadrul căruia repetăm, mereu, faptul că validarea practicii, sau a nivelului de conștiință, este vizibilă prin comportament.
Adică – ce fac, cum fac, care sunt preocupările mele, cum aleg să trăiesc darul numit viață. Cu cât ești mai evoluat spiritual, ne-a spus Maestrul Școlii LiLA, cu atât vei fi mai mic. Pentru că, capătul de drum înseamnă să fii nimic, Ham-Sa – nu există decăt El. Ca să ajungi acolo trebuie să devii din ce în ce mai mic. Asta va fi validarea efortului meu corect!
Capcana cea mare rămâne aceea a cuvintelor. Pentru că cred că am înțeles tot spectrul, toate valențele, toate subtilitățile: că “știu”. Și presupunerea mea este corectă. Știu – atât cât îmi permite nivelul actual de conștiință. După câțiva ani de practică, devin un pic mai puțin sigur de cât de multe știu, de fapt; încep să mi se mai năruie din certitudini, mă smeresc un pic, mă suspectez că nu sunt cea mai super-faină ființă umană, încep să văd că chiar sunt rău, uneori, sau, de cele mai multe ori – accept că am de lucrat. După alți ani de practică, simt că am mult de lucrat.
Munca spirituală adevărată începe de la conștientizarea egoului și de la lucrul cu el: până acolo se cheamă tehnici preliminare.
Ultima propoziție este de cultură generală! Cheia de validare a efortului corect va rămâne, veșnic, algoritmul Fă-te mic!