Straturi revelate în vremuri “de criză”…

           Există anumite straturi pot fi revelate de către orice situație “de criză”, mai mare sau mai mică. Vom vorbi, câte ceva, despre ele, subiectul fiind de mare actualitate.

            Atâta doar că ține de mine să le descopăr, iar, mai apoi, să lucrez asupra lor.

            În acest sens există exercițiile dedicate de curățare, dușul de energie și “îndepărtarea pieilor de șarpe”, textul de mai jos find, de fapt, o listă ajutătoare pentru aceste exerciții).

          Exerciții care ne propun să dăm jos bucăți mari de ego, straturi de ego. Straturi peste straturi…Jupuim, dezbrăcăm, dăm jos ca pe niște piei, elemente componente ale acestui “eu”…

             Important de înțeles este faptul că unele dintre aceste straturi, devenite predominante și foarte puternice, sunt cele care generează modul meu de a fi: fricos, confuz, nevăzător, rigid, etc.

          Fiind straturi dominante, poate să le văd și să le prind mai ușor pe acestea, adică să recunosc câteva caracteristici dominante ale modului meu de funcționare. (De exemplu: m-am dovedit a fi laș în situația de criză; să recunosc, acum, retrospectiv, acea lașitate – în întreaga mea viață, precum un “fir călăuzitor”: am fost laș în relația cu partenerul, în relația cu colegii, ca să nu mai vorbim despre șefi…, am făcut, mereu doar “ce se cade, ce trebuie”, ca să dea bine imaginea mea. Acesta este un mod de funcționare, evidențiat, acum în mod expres, de respectiva criză “exterioară”).

          Toată lumea are toate aceste straturi, doar că în proporții diferite. Compunerea lor determină “profilul de personalitate” al fiecăruia, precum și acel nivel de conștiință, pe care îl tot amintim.

           Să enumerăm, deci, câteva, în scopul de a avea un material foarte concret și personal de lucru.

            Încă ceva: în toate cele enumerate – va fi vorba de starea interioară și nu de o eventuală frondă, exhibiționism, anarhie.

          Manifestarea exterioară ar trebui să decurgă din acea Cale de mijloc, a unei înțelegeri mai ample și a transcenderii… (dar asta este o altă discuție, un alt pas și un alt… nivel de conștiință! Dar pentru a ajunge acolo, mai întâi vom avea de curățat, de “dezbrăcat, tot felul de piei” de urâțenii).

             Straturile decurg unul dintr-altul, se înlănțuie, se compun, se structurează, se întăresc, se susțin. De la unele foarte primitive – spre mari compoziții egotice.

             Începem, desigur, cu frica, marele strat atavic, primitiv, al supraviețuirii. (Pentru exersare, retrăiesc un moment de frică, îl simt și voi da jos, mai apoi, întreg strat energetic de frică. Important este să prind senzația respectivă, apoi să mă dezbrac de el cât mai eficient; și nu în ultimul rând, să îl dau jos pe cel căruia îi este frică, ca să prind, deja, ceva din ego).

            Frica de schimbare, frica de boală, frica subconștientă. În esență, este vorba de frica de moarte, chiar dacă nu am curajul, sau luciditatea, să recunosc asta!

           Din ea decurge, imediat, lașitatea: mi-e frică, fug, mă ascund, mă de-responsabilizez.

          Și egoismul: să mă apăr doar eu pe mine și pe familia mea, restul omenirii nu mă interesează. Nu-mi pasă de alții, funcționează doar auto-protecția. Nepăsare, lipsă completă de empatie.

          Toate acestea sunt primitivismele reacției luptă sau fugi, a primelor două chakre.

            Susținute de violență, agresivitate: violența în a mă apăra, violență care te împinge la reacții extreme și la pierderea bunului simț cel mai elementar.

          Apoi sunt violențele “subtile”, adică o sumedenie de gesturi, de gânduri, fapte, care sunt considerate “ceva banal” sau “acceptabile” în mod curent, în lumea omenească. Cu atât mai mult într-o situație de criză, când toată lumea “consideră normal” să facă într-un anume fel. Iar dacă mai am și sprijinul mediatic și al autorităților…, iată turma, în plină forță, statuându-și noile reguli (de fapt, aceleași reguli primitive, coafate, însă, acum, sub alte forme mult mai elaborate).      Dublate de rigiditățile, închistarea, încrâncenarea – în dreptatea ta, în știutul tău, în modul tău de a vedea lucrurile, sau de a le face. Sau ale societății, guvernului, oamenilor de știință. Dublate, deci, de modul colectiv de a face toate astea. O turmă cu pretenții de “civilizație”.

          Alte violențe mai greu de identificat: violența cu care te aperi, imediat, sau te justifici, atunci când ego‑ul tău se simte amenințat: “nu fac eu asta”…

          Violența cu care îți umpli coșul de cumpărături: “să am!” “Eu, pentru mine! Ceilalți, ducă-se!”. Instict sadea. Mă lupt la piață, dau din coate, “să înhaț, eu”. Oare este chiar așa o mare deosebire – față de hienele care devorează un cadavru?!

          Vai de mine: eu am un coș de cumpărături, mască la gură și mănuși…           Dar interiorul, panicat și hămesit?!
Sau, invers,  nevoia de aplauze, să mă situez în centrul acțiunii, să fiu erou! Să mă evidențiez, sunt cel mai activ, mă arunc în flăcări, salvez…: dar fac asta din nevroza complexului de erou și nu din vreo compasiune autentică. 

            Iar cine nu este un mare luptător, va deveni – victimă. Victimizarea: “uite ce mi se întâmplă, câte nenorociri îndur”, care mă stafidește, mă chircește… “Ce vremuri trăim”…

            Așteptările (cineva să facă pentru mine), eu stau, aștept și… comentez, eventual, ceea ce fac alții. Dar tu – ce faci?!

            Desigur, tu nu ai nimic de-a face cu cauzele acestor vremuri! Alții sunt de vină, virusul, emigranții, guvernul. Critica, judecata, găsirea de vinovați – care vin din ne-asumare și de-responsabilizare.

             Ne-înțelegerea, ne-vederea, lipsă completă de conștientizare și neputință de a ieși din capcana panică-violență-egoism–nevoia-de-supraviețuirea. Există stratul de ne-vedere grosieră (nu mă văd cât sunt de violent), dar sunt și straturi de ne-înțelegere mai fină… Până la ne-înțelegerea impermanenței, pentru că am vorbit despre asta.

          Nici nu-mi trece prin cap că aș putea să mor! Și dacă, totuși, îmi vine, în minte, așa ceva, ori se reactivează frica, ori se reactivează protecția; dar elimin gândul că o să mor și eu, vreodată. O situație de criză este un bun prilej măcar de a cocheta cu ideea propriei morți! Aș putea să mă îngrijorez – măcar pentru faptul că nu sunt pregătit, absolut deloc, pentru moarte!

           Frica de moarte, bine camuflată, foarte profund, în subconștient, nu mă lasă să trăies, mai spuneam noi. Nu mă lasă să experimentez nimic, nici măcar acum. Ne-experimentarea senzației de frică, ne-experimentarea a nimic, ratez chiar și propria senzație de frică… (asta până la a ajunge la dezidentificare, până la “eu nu sunt frica”…). Mă anesteziez, bag capul în pământ, precum struțul: nu vreau să aud, vă vorbesc, să gândesc nimic despre asta! Moartea = tabu!

           Apoi ajung la straturi ceva mai “subtile”, creații egotice prin excelență.

            Faptul că vreau ca lucrurile să fie cum vreau eu, ceea ce duce la violențe concrete (oamenii ajung să se certe pe stradă – pentru că simt nevoia să se răzbune pe cineva, din frustrarea ne-controlului). Dar și agresivitatea supărării pe Univers…, ca stare interioară, pentru că nu se supune planurilor mele (de viață, de vacanță, de vară).

            Aroganța de a controla orice situație, acum – epidemia: pentru că mi se cuvine să fiu sănătos, în formă, mi se cuvine să mi se supună, toate, mereu.

             Rigiditatea de a nu putea accepta schimbarea în viață…            Straturile de trecut, dorința de a reveni la acel trecut, la viața mea de dinainte de episodul actual. Atașamentul, de nezdruncinat, față de zona știută, zona de confort. Iar pentru că nu pot accepta schimbările dramatice, va urma reconstruirea unei zonei de confort în interiorul acestei perioade “de criză”. Care va trece și “totul va fi bine”.

           Sau, iată că, pentru moment, nu mai sunt indispensabil societății!Ce-ar fi să observ, iarăși, nevoia de valorizare, de imagine de sine… Excesele, atașamentele de toate bunurile și diplomele pe care le socoteam indispensabile. Straturi peste straturi de atașamente, de imagine și de atașare față de acea imagine!

           Apoi sunt straturi predominent mentale.

         Nevoia de a înțelege cu mintea, găsirea de mii de explicații îmbârligate, teorii ale conspirației, dat cu părerea, fire despicate în patru sute și întoarse pe toate fețele… Enzime, vaccinuri, “subtilități” medicale, deh, un întreg arsenal de hrănit nebunia minții!

            Vorbăria mentală, lipsa de focusare, bârfa, critica, superficialitatea preocupărilor mentale… Ce mai fac alții, vedetele, ce mai spune lumea.

Precum și ușurința de a aluneca în aceste capcane, instabilitatea, nestatornicia minții… Adică exact așa cum este ea, în viața de zi cu zi: nu s-a schimbat nimic, se pare…

            Limitarea la și de propriile percepții. Respingerea unui potențial ajutor – care are altă formă decât cea cu care sunt obișnuit…

            Proiecțiile, “știu eu cum va fi”. “Vă spun eu!”.            Neîncrederea în existența unui strat energetic dincolo de materia vizibilă (“există doar ceea ce văd, emoțiile nu le văd și atunci nu mă pot dezbrăca de ele”). Falsa cunoaștere, înțelegerile mele, știuturile…  Autosuficiența…             Oare pot renunța, la acest“eu”, așa cum sunt acum?!             Lenea în a practica, în a munci cu mine însumi, tamasul, inerția, obișnuința cu mine însumi…

          Sumarizând, prostia, ignoranța…

          Pretențiile fals-spirituale, faptul că îmi închipui că un “neti neti”, repetat când și când, mă va ajuta să “decopertez” tot acest morman de straturi! Dar sună tare bine, am o practică cu adevărat “spirituală”.

          Chiar așa?! Haide să revin la începutul listei, la frică și lașitate – și să mă auto-evaluez!

          Pretenția de a avea o legătură cu Învățăturile, cu o Școală spirituală, sau cu un maestru, auto-păcăleala, ne-autenticitatea. Să mă văd cum, la prima “criză”, toate acestea se șterg complet, înlocuite fiind de toate primitivismele enumerate mai devreme. Fac, din nou, doar ce știu eu, mânat de frică, răutate, interese personale, egoism. Învățăturile parcă nici nu au existat; la fel, s-a evaporat orice practică personală, sau îndrumare, primite de la acel “Maestru”, căruia, în vremuri “bune”, îi cânt osanale!

              Ajungem, acum, la lucruri mai abstracte…

            Identificările cu corpul (“eu nu sunt corpul”), cu profesia mea (doctorul cel merituos, sau muncitorul la care tocmai s-a renunțat), identificarea cu mintea, emoțiile…

            Separarea…, completa ne-înțelegere, orbirea…

           Încerc să“prind” toate astea…

            Mă dau jos pe mine, cu tot ce cred eu că sunt, corp, minte, emoții…

            Până devin liber…, eliberat, ușor, inconsistent…

           Repetăm, a nu se crede că avem un singur strat energetic dizarmonic și nici că ele ar putea fi îndepărtate cu o singură mișcare, sau făcând o singură dată exercițiul! Nu și nu!!! Însăși această enumerate sugerează înlănțuirea de straturi compactate, aderente, ascunse, autolimitante!

           Desigur, există nenumărate variante personale: vă sugerăm să vi le descoperiți și să lucrați în acest sens!

           Hei, EVOLUȚIE = SCHIMBARE!

          Iar dacă nu o faci tu, de bună voie, te va constrânge Universul…: foarte evident – exact în “momentele de criză”.

         Pe care doar le numim “criză”…           Doar o etichetă a minților și ego-urilor oarbe, ne-înțelegătoare, primitive.


Indra