M-a rugat cineva să concep o rugăciune micuță, bună de spus zilnic…

Acum o precizare – explicație, în spiritul Școlii.
O rugăciune presupune, prin însăși necesitatea, conceperea și repetarea ei, separare.
Eu mă rog – cuiva : unui dumnezeu, unei zeități, Universului… Unui cuiva care este diferit de mine… altfel, de ce m-aș mai ruga, dacă acel cineva este deja una cu mine?! Și această separare este cu atât mai mult statuată – cu cât dumnezeul sau zeitatea este personalizată, văzută ca o altă ființă, în mod cert o alta decât mine: eu mă adresez astfel, unei alte ființe, superioare, puternice, înțelepte… și îi cer câte ceva.

(Excludem din start, din acestă mică discuție, rugăciunile-cerșetorie sau târguielile cu dumnezeul, ”dă-ne doamne”,  sau impunerile mascate ale voinței personale, cred că nu mai e cazul să insistăm asupra acestor pseudo-rugăciuni… Și nu vom vorbi aici nici despre exacerbarea ego-ului – prin asocierea mea la dumnezeire: “EU, co-creator al Universului”, “suntem toți dumnezei”… Ci dimpotrivă!)

Da, o rugăciune este necesară, tocmai pentru că încă nu înțeleg că Acela este una cu mine… (sau o înțeleg doar superficial și foarte mental și o interpretez periculos de egotic: “sunt co-creator…”, ”eu nu mai am nevoie de practică, am înțeles și am devenit Una”, sau alte nenumărate variante ale minții speculative)

Da, o rugăciune este necesară – tocmai pentru a-mi diminua această “importanță de sine”, care mă ține izolat și ignorant.
Pentru a mă ajuta să mă adandonez…

Iar, în final, pot aduce o rugăciune – ca ofrandă Creației, doar din iubire, chiar dacă știu că, de fapt, sunt una cu ea…: doar din preaplinul iubirii mele.

Și atunci, am să mă rog ca Universul, Existența, Creația… să mă ajute exact la a înțelege, a simți, că, de fapt, nu sunt separat…
Am să mă rog ca Universul, Existența, să mă ajute să dizolv acel “strat” de minte-ego, responsabil exact de perpetuarea și consolidarea separării, dar și a ignoranței și îngâmfării mele…
Pentru că dacă ”eu” dispar ca individualitate, va rămâne acolo doar Creația, miracolul, Existența… a căror emanație, de fapt – “sunt”…
Și astfel, poate că, vreodată, chiar voi cunoaște acel miracol…; dar atunci, paradoxal, nu va mai fi nimeni acolo care să-l cunoască… va rămâne doar Conștiința, spuneam noi, care se întoarce asupra sieși…
 

Și… încă ceva, absolut esențial: o rugăciune nu se spune cu mintea, ci cu inima! Să încerc să simt în mine, rugăciunea…, la fel cum (ar trebui să) rostesc mantrele…

 

Universule, deschide, te rog, acești ochi, ca să TE VADĂ,

Deschide te rog, aceste urechi, ca să TE AUDĂ,

Deschide această minte, ca să TE ÎNȚELEAGĂ,

Deschide, te rog, această inimă, ca să TE IUBEASCĂ, să TE POATĂ CUPRINDE…

Și mai apoi dizolvă-mă, pe mine – cel care cred eu că sunt, în lipsa mea de înțelegere, ca să rămâi acolo doar TU și Creația Ta, în ochii, urechile, mintea și inima acestea, care și ele, sunt toate, ale Tale…

Existență, deschide te rog, acești ochi, ca să-ți poată contempla Minunăția,

Deschide te rog, aceste urechi, ca să-ți asculte Învățăturile,

Deschide această minte, ca să-ți înțeleagă Înțelepciunea,

Deschide te rog, această inimă, ca să poată iubi și să-ți poată cuprinde, Creația,

Și mai apoi, învață-mă, ajută-mă, pe “mine”, cel care mă cred separat, în ignoranța mea,

să mă cufund și să dispar ÎN TINE…: pentru că DOAR TU EXIȘTI…

 

Indra

(textele aparțin Școlii LiLA, copierea, transmiterea sau altă utilizare a lor se poate face doar după obținerea permisiunii și cu respectarea fidelă a conținutului… mulțumesc!)