M-a rugat cineva să concep o rugăciune micuță, bună de spus zilnic…
(Excludem din start, din acestă mică discuție, rugăciunile-cerșetorie sau târguielile cu dumnezeul, ”dă-ne doamne”, sau impunerile mascate ale voinței personale, cred că nu mai e cazul să insistăm asupra acestor pseudo-rugăciuni… Și nu vom vorbi aici nici despre exacerbarea ego-ului – prin asocierea mea la dumnezeire: “EU, co-creator al Universului”, “suntem toți dumnezei”… Ci dimpotrivă!)
Da, o rugăciune este necesară, tocmai pentru că încă nu înțeleg că Acela este una cu mine… (sau o înțeleg doar superficial și foarte mental și o interpretez periculos de egotic: “sunt co-creator…”, ”eu nu mai am nevoie de practică, am înțeles și am devenit Una”, sau alte nenumărate variante ale minții speculative)
Iar, în final, pot aduce o rugăciune – ca ofrandă Creației, doar din iubire, chiar dacă știu că, de fapt, sunt una cu ea…: doar din preaplinul iubirii mele.
Și… încă ceva, absolut esențial: o rugăciune nu se spune cu mintea, ci cu inima! Să încerc să simt în mine, rugăciunea…, la fel cum (ar trebui să) rostesc mantrele…
Universule, deschide, te rog, acești ochi, ca să TE VADĂ,
Deschide te rog, aceste urechi, ca să TE AUDĂ,
Deschide această minte, ca să TE ÎNȚELEAGĂ,
Deschide, te rog, această inimă, ca să TE IUBEASCĂ, să TE POATĂ CUPRINDE…
Existență, deschide te rog, acești ochi, ca să-ți poată contempla Minunăția,
Deschide te rog, aceste urechi, ca să-ți asculte Învățăturile,
Deschide această minte, ca să-ți înțeleagă Înțelepciunea,
Deschide te rog, această inimă, ca să poată iubi și să-ți poată cuprinde, Creația,
Și mai apoi, învață-mă, ajută-mă, pe “mine”, cel care mă cred separat, în ignoranța mea,
să mă cufund și să dispar ÎN TINE…: pentru că DOAR TU EXIȘTI…
Indra
(textele aparțin Școlii LiLA, copierea, transmiterea sau altă utilizare a lor se poate face doar după obținerea permisiunii și cu respectarea fidelă a conținutului… mulțumesc!)