Insistăm pentru practica Tăcerii, atât ca practică colectivă, cât și personală. Prin tăcere exterioară, încet încet, se va induce și un fel de tăcere interioară. Mintea se dezobișnuiește să vorbească atât de mult, și dacă o dezveți să vorbească exterior, la un moment dat o s-o dezveți să vorbească și interior.

 

Deci Tăcerea exterioară este doar un prim pas – spre tăcerea interioară. Tăcerea exterioară te obişnuieşte, în primul rând, cu ideea de tăcere şi de centrare, şi pregăteşte terenul pentru oprirea minţii, pentru tăcerea minţii. Şi atunci trebuie mereu să-ţi reaminteşti finalul acestui experiment al tău.

În momentul în care mintea tace, ea dispare. Mintea există, de fapt, doar prin vorbăria ei. Când mintea dispare, atunci te afli în NON-MINTE: abia atunci te apropii de starea de MEDITAȚIE.

Abia atunci devine posibilă CENTRAREA!

Cuvintele sunt o capcană, în sensul că ele se interpun între tine şi viaţă. În momentul în care verbalizezi, deja ai pierdut momentul, momentul acela tocmai a trecut, în timp ce tu îl descrii, îl rememorezi, ţi-l descrii ție sau îl descrii altuia. Şi atunci, practic, doar fără cuvinte tu poţi trăi, cu adevărat, un moment. Ele sunt bariere între tine şi viaţă, cuvintele sunt un obstacol între tine şi experienţă. Ori meditaţia tocmai asta înseamnă, ca tu să devii una cu acea experienţă, ca tu să fii una cu existenţa.

Înlăturând cuvintele, vei ajunge în meditaţie, în a fi una cu acea trăire, cu acea experienţă. Meditaţia înseamnă, deci, a trăi fără cuvinte o experienţă, o situaţie, doar a privi, doar a oglindi, fără a verbaliza. În momentul în care mintea ta vorbeşte, tu ai ratat acea experienţă, tu nu mai trăieşti, deja acel moment a trecut.

Mintea ta vorbeşte MEREU despre tine.

Vorbind mereu despre tine, mintea ta consolidează ego-ul şi părerea ta despre tine, aducând argumente, aducând contraargumente, lipind ego-ului tău scenarii, făcând tot felul de construcţii mentale. Toate acestea, mintea le face cu ajutorul dialogului interior, pentru a-şi consolida ego-ul.

Prin vorbăria mentală, mintea își construiește crâmpeiele ei de realitate, cărămizile ei de ego, apoi le reconsolidează, își reîntărește egoul și își reîntărește realitatea, vorbind, mereu, ea cu ea, despre acea realitate și despre acel personaj principal al poveștii ei.

Chiar şi trecutul tău este doar în mintea ta. Trecutul tău este doar o poveste, pe care mintea ta o repetă, o repetă, o repetă! Poate că mult deformată, poate că, de fapt, nu mai are nici o legătură cu acele fapte, dar mintea ta repetă o poveste despre trecutul tău, despre relaţiile tale, despre ceea ce ar fi trebuit să faci tu, despre ceea ce ar fi trebuit să facă alţii, conform şabloanelor tale, conform aşteptărilor şi proiecţiilor tale.

Practica tăcerii foloseşte la a DIZOLVA EGO-UL. Foarte simplu!

Ego-ul este un fenomen mental. Ego-ul este creat prin minte şi mintea mereu re-creează acest ego şi îl întăreşte prin veşnica ei verbalizare, prin veşnica ei vorbărie. În momentul în care mintea tace, atunci ego-ul o să dispară. Ego-ul este menţinut şi întărit şi consolidat de dialogul interior.

Prin practica tăcerii păcălim mintea într-un mod foarte subtil: renunţând la cuvinte: nu încercăm să renunţăm la gânduri, cum încercăm să facem într-o meditaţie “clasică”, ci renunţăm la cuvinte.

Ori, cuvintele sunt un fel de suport energetic pentru gânduri. Asta pentru că tu gândeşti verbalizând, mintea ta vorbeşte într-una prin aceste cuvinte care sunt, de fapt, forma pe care o iau gândurile în mintea ta. Gândurile sunt ceva energetic, iar în mintea ta ele devin cuvinte: cuvintele sunt formele gândurilor.

Şi atunci, prin tăcere renunţăm la aceste forme ale gândurilor şi, încet încet, vom renunţa în cele din urmă, la gânduri.

Este deci o altă cale de a renunţa la gânduri, faţă de practica meditativă “clasică”, în care spuneam că vom observa gândurile ca şi un martor, vom vedea cum gândurile se nasc din Nimic, traversează “ecranul” minţii, iar apoi se dizolvă în același Nimic. Aceasta este abordarea meditativă, să-i spunem.

Abordarea prin tăcere este de a renunţa la suportul gândurilor, care sunt cuvintele.

Dacă te supraveghezi şi devii conştient că cel care vorbeşte din tine, este egoul, dacă eşti mereu atent la tine și la vorbăria ta, atunci, la un moment dat, se dezamorsează toată povestea asta a dialogului mental şi deodată devii tăcut interior.

“Abia în momentul în care mintea ta dispare cu totul, abia atunci vei cunoaște”. (Sosen)

TĂCEREA ESTE SINGURA TA ȘANSĂ DE A TE APROPIA DE ACEA ”CUNOAȘTERE SUPERIOARĂ”.

În lipsa ei – ai doar filtrele minții tale, programele, ”știutul” și bolboroseala ei neîntreruptă, repetițiile penibile: marea ei auto-păcăleală!

Indra