A celebra viața…
Moartea e un subiect morbid, mi s-a spus recent.
Ciudat, zic, mie mi se pare că din contră. Gândul la moarte mă duce înspre recunoștința de a fi aici, spre celebrarea vieții.
Plecăm într-o seară de la sală, cu temă de casă: exercițiul de a ne pregăti, astăzi, de culcare, ca și cum ar fi ultima zi. Să las totul în casă, gândindu-mă că așa va rămâne, că mă culc și nu mă mai trezesc…
Îmi fac de lucru, mă foiesc, într-un final fac exercițiul – termin de pus toate cele în bună regulă, mă pun în pat, izbucnesc în lacrimi.
Noa, da’ ce s-a întâmplat, mă întreb?
Îmi răspund: dar nu am apucat, încă, să trăiesc…
Mă auto-liniștesc: bine, fată dragă, dar ai peste 30 de ani, ai prins niște primăveri.
Mă justific: am fost pe aici, dar asta nu înseamnă că am trăit. Iată, așa reiese la bilanț…
Trece o perioadă, vine pandemia de coronavirus…
Fir-ar să fie!
Reiau exercițiul și îl duc mai departe.
De ce fac asta?
Ca să mă obișnuiesc cu ideea, desigur. Pentru că, după câtiva ani de practică, nu pot să nu observ obstinația cu care evităm subiectul, indiferent de vârstă, nivel de inteligență, situație socială.
Pentru că este la mine sub nas…: mi se poate întâmpla. Zilele astea a devenit o ”posibilitate” (sau probabilitate?!) mai mare decât până acum.
Șed și încerc să simt, să trăiesc această experiență. Mă raportez și eu, cum pot, la situații anterioare din viață.
Cam cum ar fi?!
Trec procedurile tehnice la care am asistat cu toții de câteva ori până acum, este demarată organizarea bunurilor și activelor, vin parastasele, trec și alea…
Timpul curge și, după câteva zile, mai multe sau mai puține, de la caz, oamenii numiți familie, prieteni, își reiau activitățile, viețile. Anotimpurile se scurg, omuleții sunt trăiți de viață…
Nu spun asta cu niciun fel de senzație de disperare, tristețe, sau acuzare, ci, pur și simplu, ca o constatare. Când acest bardo în care sunt acum, situat între naștere și moarte, se va încheia, toți cei care rămân în el vor continua să viețuiască aici. Fiecare după putințele lui.
Tu ești urgența! spun Învățăturile, prin intermediul Maeștrilor.
Tu ești urgența! Îmi aduc eu aminte, în cadrul procesului de contemplare a proprei treceri, transformări, schimbări de bardo… Ca să nu zic moarte. Pentru că e morbid.
În fața morții contează două lucruri: cum ai trăit și starea ta din acel moment. Dacă moartea este mama tuturor fricilor și nici nu îndrăznesc să mă gândesc la ea și Doamne ferește să se pună problema că aș muri eu vreodată, cum aș putea să fiu cât de cât pregătit, adică să am o stare potrivită momentului?!
Redau, din puțintica conștientizare zilnică: mă apucă pandaliile și disperarea, la simpla idee de a pierde câte ceva relativ lejer, din amplasamentul vieții mele – o mică rutină, timpul meu liber, distracțiile, orele de masă… Cum aș putea, fără o pregătire serioasă, să fiu cât de cât gata să mor?! Adică să pierd corp, agoniseli, relații, amintiri…
Până la moartea fizică – am de înfruntat moartea ego-ului, îmi aduc eu aminte din cursuri, discuții vechi. Hai să mă antrenez cu asta – încep cu ceva ușor (vorba vine 😊) mai digerabil, pe bucățele. Lucrez la partea de cum ai trăit: încep și încerc să mă dezatașez de toate cele care cred eu că sunt.
Considerăm, mereu, în mod eronat, că avem timp. Ne uităm pe statistici cu speranțe de viață tot mai lungi și ratăm înțelegerea faptului că este degeaba, acel trăit prelungit, dacă nu mă pregătesc nu voi fi pregătit; și gata.
Pot să încep această pregătire prin căteva dintre exercițiile, tehnicile atât de mult discutate zilele astea:
- A reflecta asupra conceptului de impermanența: a accepta organic, profund, faptul că schimbarea este parte din viață. Spune Osho: ”Într-o zi nu am fost, într-o zi nu voi mai fi, sunt doar câteva zile la mijloc”…
- Umorul: hai să nu mă iau atât de în serios, să am măsura justă a lucrurilor. Oricine care citește acest text nu are cum să fie cea mai năpăstuită ființă umană de pe planetă! Pur și simplu nu ai cum… (știi să citești 😊, ai telefon / laptop 😊)
- Să fiu recunoscător – pentru toate cele care le-am primit, deja: pentru că am primit viață, pentru că Universul mă respiră, pentru că există posibilitatea schimbării, a evoluției, pentru că altfel aș fi tot râmă (am citit eu recent într-unul din textele noastre mai vechi)…
- Deschiderea către… orice, către un nou ”normal”. Dacă nu aș fi atât de atașat de viața mea, așa cum este ea, aș putea să simt momentele de mare schimbare prin care trece lumea, să mă ”bucur” că sunt aici, acum…, este o super-experiență, versus o viață ”confortabilă” și ”călduță” în care nu am simțit nimic…
- Parcurgerea unui text, a unei cărți, unei înregistrări ale Școlii, care mă transpune într-o altfel de energetică, versus mundan…
Multe lucruri nu am înțeles în viața asta. Încep să mă mai dumiresc cu privire la unele și am așa un șoc teribil… Pare de la sine înțeles că știm, fiecare dintre noi, cum să trăim. Aflu că nu e chiar așa: și asta este o artă!
A trăi frumos, non-violent, cu respect și venerație în fața vieții, a simți că ești viu…, în același timp – a nu te atașa de viață, dar a o celebra, este o extrem de mare artă. Oare noi, omuleții, suntem pregătiți să ne dedicăm deprinderii acestei măestrii?!