Egoului ”meu” Dragul meu, Îți scriu din spațiul inimii. Eu sunt vocea sufletului tău, Ham-Sa, sunetul respirației, fărâma de Dumnezeu din tine sau poarta ta înspre acasă, cum preferi să mă numești. Asta pentru că tu așa funcționezi: prin etichete, denumiri, încadrări. Intrumentul minte și cu tine ați creat o alianță înnebunitoare în care ați reușit să vă prindeți și din care se pare că nu mai știți ieși. Primești această misivă pentru că te-ai îndepărtat atât de mult încât ai uitat complet de acasă și nu mai simți esențialul. Acesta este, dragul meu ego, că tu ești strict o formă de manifestare, o experimentare. Nu ai existență proprie, ai ajuns să crezi asta doar pentru că te-ai îndepărtat prea mult. Distanța a dus la o atât de sfâșietoare separare încât ai ajuns controlor, alienat, înfricoșat și trist. Tu care ești un miracol! Tu care trebuia să treci prin toate aceste experiențe și să aduci acasă minunea și bogăția experimentării te-ai atașat, identificat și limitat atât de tare încât e absolut îngrijorător. Este momentul să întorci privirea înspre interior și să privești Adevărul în față. Nu ai de ce să îți faci niciun fel de griji. Tu nu exisți! Ești o etapă – un flux de energie pornit dinspre acasă care a luat diverse forme de-a lungul Creației. Este absolut nenecesar să te agăți cu atâta înverșunare de această etapă. Este strict un pas. Sunt miliarde de alte oportunități care te așteaptă o dată ce te trezești, o lași în urmă, și pleci mai departe. Tot bați pasul pe loc în același amestec de emoții care își sunt caracteristice – frici, dependențe, atașamente și control. Cam astea! Uită-te și tu un pic în jur, sunt atât de multe de experimentat. Strict uman și ai putea să probezi iubirea, deschiderea, curiozitatea, dăruirea, curajul, libertatea. Subliniez iar și iar – depinde de unde privești – nu ai la ce să renunți, trebuie doar să mergi mai departe, să depășești acest stadiu. TU NU EXISȚI – cel puțin nu așa cum crezi tu cu mintea ta măiastră. E hilar și să vorbim de importanță de sine. De peste 20000 de ori pe zi mă tot străduiesc să îți captez atenția, cu fiecare respirație care te trăiește încerc să îți aduc aminte Adevărul, să te fac cumva să îți întorci privirea înspre acasă. Ești atât de departe, în exterior, încât vocea mea nu mai ajunge la tine așa că, uite, îți scriu. Din compasiune îți ajung în cale tot felul de întâmplări, încercări, Școli, Maeștri, Învățături – ca să îți arate drumul, să îți reamintească, să te miște, să te trezească, să te scoată din înțepenire. Dincolo de tine, dragul meu ego, există...

“Învață-mă puterea cuvintelor…” Sunt la sală, pe izopren, Loredana predă elemente introductive la exercițiul pe care urmează să îl facem. Mintea face turele binecunoscute pe circuitele ei automate. Mă adun și dintr-odată mă surpind că mă întreb: Tu cu ce asculți acum? Și atunci mi-am adus aminte de toate străduințele de a pregăti notițe pentru predat, de plimbările prin parc în care îmi structuram în minte vorbele pe care urma să le spun în funcție de tema serii, de efortul de a-mi cultiva grija și dragul față de oamenii cărora urma să le predau. Astă seară sunt pe partea cealaltă, un Omuleț, în sală, pe izopren, la practică. Am realizat, urmare a întrebării spuse poate, ca și atenționare de către inima mea, că am de făcut efortul corect și din această postură, efortul de a auzi. Cum poți să reușești, în calitate de vorbitor, să miști ceva în ceilalți, să inspiri, să mobilizezi pe un altul să acționeze în direcția pe care tu o simți atât de intens? Așa a fost înțelegerea mea a secțiunii ”Învață-mă puterea cuvintelor” din cadrul Invocației LiLA – să deprind măestria mânuirii cuvintelor ca să reușesc să comunic, să ajung la oameni, să creez breșe, să jonglez cu deficitul de atenție, să imprim emoție vorbelor astfel încât ele să fie mai penetrante, mai mișcătoare, mai reverberante. Descopăr apoi, iată, noi valențe. ”Învață-mă puterea cuvintelor” ca să simt încărcătura, să aud mesajul de dincolo de ele, să simt cum vorbitorul încearcă să își pună sufletul în vorbe, să treacă de trac, de emoție, să se uite în jur cu drag și să încerce să comunice frânturi de înțelegere, să ajungă la inima ta cu importanța a ceea ce vrea să îți comunice, să depășească sărăcia cuvintelor care doar arată înspre. Eu, draga mea inimă, ar trebui să ascult cu tine! Pentru că tu ești mai tolerantă, pentru că tu vei găsi resortul de a trimite prin intermediul privirii un fir firav de recunoștință către inima vorbitorului astfel încât să îl ajuți să își treacă de emoții, să își aleagă meșteșugit vorbele ca să poată mișca inimi, să spargă bariere de plictis, oboseală, lipsă de atenție, să găsească mici puncte slabe în armurile îmbetonate de eu. Închei cu o invitație la exprimentare. Subiectul a mai fost abordat de-a lungul discuțiilor anterioare, desigur, doar că rămâne mereu steril fără punerea în practică. Experimentul ar presupune o minimă și atât de necesară pregătire pentru sesiunea de practică spre care mă îndrept. Curățare, centrare, deschidere a inimii sau pur și simplu deschidere, un mulțumesc spus din inimă celui care urmează să mă învețe, care a petrecut ore sau uneori zile să se pregătească, un minim angajament de a înțelege...

Bună,  Am scris acest text pornind de la frumoasele nurci.  Povestea lor continuă, este ca și când încearcă să atragă atenția asupra faptului că, poate, tratamentul aplicat lor nu a fost cel mai corect. Acum apar știri cum că, datorită procesului de descompunere, cadavrele au început să iasă din morminte. Asta este pentru că gropile comune în care au fost puse sunt săpate la nivel de adâncime foarte mic. În plus, apare problema de contaminare a pânzei freatice în vecinătatea vastelor ”cimitire”. Când am citit am avut senzația clară de vizualizare a legii cauzei și efectului: dar noi, tot ca noi – ”Ce ni se întâmplă nouă”!!!  De-a lungul anilor, s-au tot adăugat la cutia mea personală, copia celei de sală, cu fotografii pentru practică, o gramadă de ființe, locuri și uneori situații. Nurcile, fosta mină de sulf de la Gura Haitii, omul de pe stradă pentru care m-a atenționat mantra Buddha al Medicinei…, sunt, cumva, atât de pregnant în mine, cu mine, încât, într-un fel intim și tare profund, ele se constituie într-un imbold de a merge mai departe. Dincolo de neputințe, micime personală, argumente și justificări.  Mulțumesc mult!  Bochicitta în viață: sau povestea nurcilor și a unei imense ignoranțe… Context socio – cultural: Suntem în anul de grație 2020. O pandemie devastatoare a lovit planeta Pământ. Oamenii, inhabitanții cei mai ”evoluați” ai acestei mici planete, se străduiesc să se apere de atot-puternicul virus COVID-19. Este luna noiembrie, minuscula vietate a devenit celebră, este prezentă pe prima pagină a tuturor canalelor de știri din întreaga lume, de mai bine de 10 luni. Inhabitantul numit Delia citește știrile, ca să vadă ce se mai întâmplă prin lume și ca să știe regulile aplicabile – mască, ore de ieșit din casă, alegeri prezidențiale SUA, ce mai… haosul știut. Printre știrile de primă pagină de pe bbc apare una pe care fata nu reusește să o descifreze. Conține două cuvinte necunoscute – mink și culling. Căutăm – știrea este despre demararea procesului de omorâre a aproximativ 17 milioane de nurci din crescătoriile din Danemarca pe motiv că virusul COVID-19 a suferit o mutație în trecerea de la nurcă la om (inițial omul fiind cel de la care virusul a ajuns la frumosul animal), deci poate zădărnici toată strădania humanoizilor de a se proteja prin vaccinare. Zis și făcut: omorâm nurcile! Absolut corect și logic, din punctul de vedere al speciei dominante, nu-i așa? DAR, stai puțin… nurcile sunt doar una din speciile cu care împărțim acest cămin, planeta pe care o numim casă. Dacă nu se înțelege substratul, subliniez, pentru mintea mea tâmpă și neînțelegătoare – cum procedăm? Luăm la rând speciile? Nu că nu am face asta zi de zi....

Ființe , cunoscute doar sub numele de brazi, pisici, gândaci, albine,  câini, oameni –cum ne spune Sutra de diamant, se topesc în căldura lui august… O libelulă și-a încetat zborul și a rămas pe pământ, culorile au părăsit-o, aripile -i sunt casante, din când în când spasme îi alungesc corpul, stârnind  fiori in cei câțiva privitori. Moare. „Nu-ți fie frică” se aude șoptind vocea Indrei, „nu ești singură, suntem aici, cu tine”…, deschizând o poartă spre „alt nivel de conștiință – a unor altfel de percepții, de simțiri, de înțelegeri”. A face pentru alții, a-i asista în moarte , indiferent dacă acești alții fac parte din lumea libelulelor sau a gândacilor sau a oamenilor. Să-i vezi, să-i simți. Oare cât pot eu să-l simt pe omul de lângă mine, pe oamenii din ceea ce numesc viața mea, cu neputințele lor, cu încrâncenările lor,  prinși în neiertările lor…?! Cât de real pot să mă detașez de rolul lor în viața mea și să-i privesc  ca pe ființe avâns propriul lor parcurs în Existență?! Cât de caldă, cât de deschisă mi-este inima?! De fapt chiar nu știu, nu simt… Cuvântul compasiune nu înseamnă compasiune… Cum se simte compasiunea? Darămite să simt moartea libelulei și să-i ofer ajutor în moarte… Copilul meu e obosit și speriat și plânge, iar eu stau la 2 metri infiniți distanță și nu pot să-l iau în brațe  fiindcă s-ar teme (există „ o fluturare de Covid” în familia noastră) și mi se topește inima de drag și grijă… Un strop, un sâmbure de compasiune? Să-l simt, să-l cultiv, să-l păstrez spre aducere aminte, spre întoarcerea înspre alții. Să oferi ajutorul corect, să te transformi în ființa care ai vrea să fii… Sau, poate mai ușor, în ființa care ai vrea să fie lângă tine când despre moartea ta va fi vorba – și nu despre moartea libelulei… Și cumva înțeleg în mine că nu pot, chiar nu pot să fac asta ca un om obișnuit… și înțeleg  nevoia să mă transform „în ceva mult mai înalt și mult mai curând” (Nichita Stănescu). Recunosc (măcar cu mintea, la început), că „derutată de neștiință” nu pot singură, am nevoie de îndrumare, de ajutor, de un Maestru. Și uite, există asemenea ființe, există un Maestru, în lumea mea.  „Nu–ți fie teamă, nu ești singură”… Există astfel de ființe…: doar să le cer ajutorul, să vreau să mă schimb, pentru mine și, mai ales, pentru ceilalți, începând, da, cu copilul meu și apoi, mergând mai departe spre copiii altor ființe…, că le numim libelule sau altfel …, că acum sunt bătrâni…, că vorbesc sălbatic sau nu…, din toate timpurile, din toate lumile…   Marinela Da, consacrăm, iar și iar, eforturile...

Astăzi a murit un pisic… Neștiut, al străzii, al nimănui… Plin de răni, de sânge și de viermi… Pe un trotuar, în picioarele oamenilor trecători, care nu s-au sinchisit, nici unul, să vadă dacă mai miaună sau nu… Pentru că el încă mai mieuna. Oameni la fel de trecători – ca și el… Dar care se cred nemuritori, în marea lor îngâmfare și orbire! Mi-am găsit curajul, pentru acest pisic, să dictez practica Guru yoga, ceva mai în amănunt. Ca să nu fii murit degeaba: o mică ofrandă pentru toate ființele nevăzute, ne-auzite, ne-știute, care mor în tăcere, ne-băgate în seamă de lumea grăbită și foarte plină de importanța ei și de treburile ei. Nu ne gândim la moarte, nici măcar când ne împiedicăm, foarte concret, de ea! Guru yoga este practica pregătitoare – pentru fiecare  zi de practică. Dar și pentru practica finală, powa, a transferului de conștiință. De care habar nu avem. Noi nu vom muri niciodată! Înregistrarea se va afla pe grupul de înregistrări. Desigur, doar pentru cei...

Poveste Lila despre conștientizare   O tabără LiLa despre conștientizare, în iunie 2020, după o pandemie ciudată, o tabără spre „folosul și învățătura ”tuturor, indiferent de  forma de manifestare  – mașini, munți, poieni, gunoaie, oameni, pisici, gândaci cu burta mov … O tabără LiLa este o „ poveste cu final neașteptat” , care se construiește clipă de clipă, luând alte forme și înțelesuri, ale fiecăruia și ale tuturor… Dacă te lași, într-o tabără LiLa (și nu numai) ai acces, prin grația Maestrului, la starea de miracol… Practici un exercițiu- aparent doar coregrafie – și, dincolo de corectitudinea fiecărei mișcări în parte, simți cum „valul” se compune ca un tot  prin participarea fiecăruia… Desenezi în Univers unghiuri clare și înveți să te golești de tine, construiești „octaedri” în tine, fractali ai Manifestării, module ce devin parte dintr-o „coloană a infinitului”- și te pleci în fața acestei necunoscute simțiri… Desfaci aripi de energie pe care le desfășori în energia spațiului înconjurător și renunți, pentru o clipită, la tine-eu…. Simți frânturi de Ananda în „jocuri simple” , râme –care te dizolvă ajutându-te să conștientizezi dincolo de tine, întregul… Simți spațiul și dintr-o dată te faci mic , pentru că așa simți, că trebuie să te miști cu blândețe prin Univers, să nu-l rănești… și ceri iertare… Dar nu vă lăsați amăgiți, ca să mergi mai departe trebuie să ai curaj. Pentru că ajungi să te vezi și, atunci , ai nevoie, după cum spune Spiritul, de „curajul disperării” ca să mergi mai departe… Conștientizare înseamnă să vezi și să te vezi, să te auzi ridicând tonul când explici ceva, sfâșiind o bucată de hârtie cu nepăsare, simțindu-te atacat de o observație… Cineva te rănește cu o observație măruntă și durerea disproporționată te face conștient de rănile pe care tu le-ai provocat, nesimțind, nevăzând…și ți se face rușine… și spui iartă-mă și mulțumesc… O tabără LiLa nu este o poveste cu prinți și prințese, ea  te face mai conștient de „gunoaiele” din tine, de care tu ești responsabil… Și da, pentru a accepta și trăi așa, mai conștient și mai mic,  îți trebuie curaj… și să te lași învățat… Mulțumesc frumos Indrei pentru toate câte ne învață, pentru toate miracolele la care ne face parte…   Marinela  ...