Disciplina practicii începe de la motivația pentru care suntem la o școală spirituală: și anume aceea că suntem aici pentru că vrem să fim aici. Nimeni nu ne obligă să fim aici. Nu este ca la clasa întâi când mergem obligatoriu la școală chiar dacă suntem mult prea mici, nici ca la liceu când părinții nu știu ce să mai facă pentru ca noi, liceenii, să învățăm și să reușim la examenul de bacalaureat. De această dată, la această școală, alegem noi înșine să fim, în cunoștință de cauză, de aceea se presupune că dorim să o urmăm. Prin urmare din start există alt interes, altă focusare, altă disciplină, de acestă dată autoimpusă, pentru că fiecare dorește cu adevărat să fie la această școală.
Sau cel puțin așa ar trebui să fie dacă…
…dacă nu am fi setați, dacă nu am avea programul preformat de cum să te comporți la școala obișnuită și nu ne-am comporta, inconștient, desigur, exact la fel… cu aceeași lipsă de interes, cu aceeași suficiență, cu aceeași senzație de coerciție exterioară.
…dacă nu am fi setați conform cu, nu am avea în noi, scala valorilor societății umane actuale, și nu ne-am comporta inconștient, desigur, respectând-o… în loc să respectăm o scală corectă de valori.
Înțelesul cuvântului AUTODISCIPLINĂ devine astfel foarte complex și nu se referă în nici un caz numai la a fi prezent la salĂ la ora corectă și nu cu zece minute mai târziu, deși se referă, bineînțeles și la aceasta, ci la întreaga atitudine față de practică, iar prin practică se înțelege întreaga viață și nu cele două ore de sală. Atitudine care ar trebui să fie aceea de profund respect și continuu interes…
Respect pentru învățături și respect în a le pune în practică pentru că asta vrem noi să facem! și nu pentru că altcineva ne impune. Nu numai a vorbi despre ele, ci a le pune în practică, ci și a observa că nu le aplicăm!… și asta – continuu, tot timpul…; cum ar fi: să cultivăm tăcerea tot timpul, să fim centrați tot timpul, să acționăm conform celor șapte ani de acasă tot timpul… Să aplicăm filozofia școlii tot timpul sau măcar să avem intenția de a face asta tot timpul… sau măcar să știm că asta ar trebui să facem și poate vreodată, cine știe, ne vom comporta ca niște adulți responsabili… poate?
Și ajungem din nou la noțiunea de responsabilitate mult discutată, mult teoretizată, nu știm dacă și înțeleasă, nu știm dacă și aplicată. Adică să îmi asum ceea ce fac, ce cred, ce spun, și să fiu lucid, să știu clar ceea ce îmi asum. Desigur toate acestea diferă și ele în funcție de treapta de evoluție pe care mă situez, nimic nu se încadrează în tipare fixe.
Revenind la disciplina practicii, concluzia este că aceasta se va transforma într-o disciplină a vieții, conform cu învățăturile maeștrilor care nu sunt doar teorie, nu sunt doar cuvinte moarte, ci sunt energie de o anumită calitate, calitate pe care ar trebui să o regăsim în viețile noastre.
Aceasta este schimbarea despre care vorbim. Prefacerea ființei este un lucru chiar real și aceasta este evoluția. Evoluție care nu se petrece spontan, ci este exact urmare a acelei autodiscipline pomenite mai înainte, fără de care nimic nu este posibil.
Gabi C., instructor LiLA