… sau zona “mea” de confort…
– Să vedem ce este zona de confort, am vorbit câte ceva despre asta, haideți să mai clarificăm lucrurile, să mai punctăm acum câte ceva…
– Zona de confort este o zonă pe care o cunoaștem și (credem noi că) o putem controla; dar ea nu este neapărat confortabilă, însă o știm și credem că o putem controla.
– Chiar dacă este o boală, o depresie: știi că este “depresia ta”. Zona de confort înseamnă orice lucru cunoscut și controlabil. Pentru că “cunoscut” – pentru minte înseamnă, implicit, controlabil. Și atunci mintea își alcătuiește ea această zonă de confort, aduce aici tot felul de elemente: toată viața, această zonă de confort este regândită, reformulată, modificată. Cum? Mintea își aduce aici diferite elemente: dar după ce le prelucrează, după ce le transformă în ceva “controlabil”, “cunoscut”, apoi le așează în rafturile zonei respective. Așadar își aduce anumite elemente, dar nu le inseră oricum, pentru că ele nu se potrivesc; și atunci trebuie să le fasoneze, să le potrivească ea în acea construcție a ei. Iar acea zona de confort va deveni, treptat, țarc – glumeam noi pe aici, apoi închisoare.
Ne vom referi la o parte de comportament, o parte de tehnică, dar și la o anumită atutudine interioară, necesare ieșirii din zona de confort.
Care ar fi acea atitudine interioară “corectă”? Să vrei să ieși; și din nou, să conștientizezi: atât zona ta de confort, cât și atitudinea ta vis-a-vis de aceasta; care, de obicei, este exact inversă: a rămâne acolo, tocmai pentru că aceea este o “zonă de confort”!
-Ei, aici avem o mare problemă, de ce…
– Pentru că nu conștientizezi… mai nimic; și iarăși revenim la mintea discriminativă, iarăși revenim la ajutorul pe care ți-l dau cei din jur, sau explicațiile noastre de la practică: pur și simplu pentru că tu nu-ți vezi, de fapt, zona de confort.
Cel mai banal exemplu al zonei de confort este cunoscutul “așa sunt eu”; incluzând aici și așa-zisele lucruri bune. “Așa sunt eu, îmi place să fac lucrurile corect”, “așa sunt eu, cu capul în nori, așa sunt eu cam aerian”, “așa sunt eu, mai greoi”, etc.: toate variantele lui “așa sunt eu”. Sau ale lui “așa se fac lucrurile” (nu neapărat pentru că vreau eu așa, ci pentru că “așa trebuie”).
Toate acestea sunt limitări, sunt zidurile zonei de confort.
Iar acel “așa sunt eu” este expresia foarte clară a identificării cu ego-ul. Pentru că ego-ul se consolidează de fiecare dată identificându-se cu ceva.
Repetăm: zona de confort are, aparent, o parte exterioară: viața ta așa cum este ea construită în momentul acesta. Dar, da fapt, zona de confort are marea ei pondere – în interiorul tău. Și exact acel interior a manifestat viața exterioară, asta pe de o parte. Pe de altă parte, acel interior trebuie remodelat, regândit, transformat… Idealul spiritual fiind de a renunța la el, cu totul.
Aceasta ar fi “atitudinea corectă”: aceea de a dori să ieși din zona de confort, pentru că ai înțeles ce este ea, ai înțeles faptul că este foarte restrictivă, limitativă și că, de fapt, ea devine închisoarea ta personală. Zonă de confort însemnând inclusiv casa în care stai, inclusiv serviciul, inclusiv hobby-urile, viața ta “exterioară”, deci, cu toate repetițiile, stereotipiile, toate acestea îți asigură ție siguranța, totul este sub control: “știu ce am de făcut”, spune mintea ta conștientă sau subconștientă. Repetiții, stereotipii, programe – care însă își au marile rădăcini în interior: în acea “prelungire interioară”, de fapt… în acea origine interioară a zonei de confort.
– Felul în care gândești: pentru că ajungi să gândești într-un anume fel fără să-ți mai dai seama și te mulțumești apoi să spui “așa gândesc eu”; și gata, m-am oprit, nu mai am ce evolua.
– Sau “așa trebuie să fie gândirea mea”.
– Sau “nu pot să mă schimb”, “e prea greu”…
– Tot felul de variante și de subterfugii ale ego-ului, de a-și reîntări și poziția și delimitarea. Exact ca animalul care-și stabilește teritoriul, asta pentru că vorbeam noi mai demult despre instincte: iată, zona de confort este extrapolarea instinctuală a acelui teritoriu “al meu” – în viața ta de om. Exact ca atunci când se duce pisicul și face pipi pe un perete marcându-și astfel teritoriul, exact așa face omul marcându-și zona de confort cu diverse afirmații-concepte-acțiuni: aici știu să fac asta, mă duc la serviciul ăsta, mă trezesc la 6:00 dimineața, mă îmbrac în blugi, nu mă îmbrac în blugi, relaționez cu oamenii în acest fel, sau nu relaționez, sau oamenii aceștia îmi plac, sau oamenii aceștia nu-mi plac, să fac în așa fel încât să nu-i contrariez pe cei din jur, să fac o impresie bună, etc. Este exact marcarea peretelui cu pipi: numai că eu, ființă superioară, am să-l marchez cu mintea. Dar exact ceea ce fac animalele instinctual – va face și omul, tot instinctual; însă acum foarte prelucrat mental, foarte rafinat: “sunt o ființă civilizată, nu sunt un sălbatic”.
Iată o mică tehnică amuzantă: de acum încolo, de fiecare dată când veți afirma sau veți face acele gesturi repetitive, foarte cunoscute, din viața voastră, sau când vă veți afirma acele “adevăruri” ale lui “știu eu mai bine”, gândiți-vă că faceți de fapt pipi pe un pom sau pe un perete: și poate o să vă mai dezamorsați câte ceva din importanța gestului respectiv; pentru că este exact același lucru, o zonă pe care o controlez.
La fel precum motanul nostru cel stăpân pe curte…: când vine un alt motan în zona mea de confort și va începe să mă șocheze cu părerile lui, cu gândurile lui, cu criteriile lui, cu felul în care este îmbrăcat, sau cu modul în care vorbește, ce voi face? Am să încep să mă lupt cu el și să-l alung de acolo. Pentru că încearcă să intre “în curtea mea” și să-mi clatine obișnuințele de acolo, acele reguli ale mele: că sunt ele sociale, morale, vestimentare, conceptuale, religioase, psihice, etc. Spuneați voi “depresia mea”: exact, nici la asta nu vreau să renunț, “e a mea”. Ele toate nu sunt decât “obiecte de neatins” din zona mea de confort: obiecte pe care le cunosc; ceea ce mă face, implicit, stăpânul lor. Deci comportamentul meu de luptă și respingere este tot instinctual, dar și acest este, de acum, mult mai rafinat; în plus, mintea le-a pus acelor “obiecte” o grămadă de etichete și de folosințe, care toate afirmă “ce viață minunată am”, “ce inteligent și intelectual rafinat sunt”…
– Sau din contră, ce viață mizerabilă am…
– Deci noi de fapt ne batem în ignoranțe: ignoranța mea cu a celuilalt. O luptă între ignoranțe.
– Și fiecare ignoranță este delimitată de aceste marcaje teritoriale: concepte, știuturi, păreri, stereotipii, comportamente, obiceiuri, tradiții, etc.
– Și în loc să fie totul foarte ușor, noi complicăm totul, inutil, ne tot punem singuri limite și bariere din cauza ego-ului.
– Inclusiv creșterea ego-ului sub formă spirituală, care “vrea să știe și să înțeleagă el cum merge Universul”…
– Sigur că da, “am mai învățat ceva, ce valoros sunt, acum știu…”.
– Sau invers, “nu sunt în stare de nimic, nimic nu-mi iese”.
– Sau, dacă vrea cineva să-ți deschidă ochii, ego-ul se simte atacat și constrâns…, în loc să se bucure, “uite, cuiva îi pasă realmente de mine și de libertatea mea”.
– Asta este important de înțeles, apropo de ego: faptul că toate aceste identificări țin de ego și de această imagine de sine, care imagine de sine este jalon al zonei de confort. Indiferent că “sunt bun” sau “nu sunt bun de nimic” – asta este tot o referire la mine, tot o identificare, tot un discurs mental despre mine!
– Eu cel care sunt centrul micului meu Univers, numit acum, din cine știe ce motive, zonă de confort.
-Haideți să vedem cum facem practic, cum încercăm evadarea din închisoare…
Dăm exemplu taberele, sunt mici încercări de a ieși din zona de confort, de a ieși din ritmul tău zilnic. Unul dintre obiectivele taberelor este și acesta, de a ieși din cunoscut, de a ieși dintr-un program fix.
– Este destul de lejer în tabere, nu este totală ieșirea din confort.
– Bineînțeles că este lejer, dar un pic se strică totuși configurația zonei de confort. Nu mai dormi chiar în patul tău, umblii desculț pe iarbă sau pe zăpadă, te speli la râu cu apă rece, faci ce spune altul și nu ce vrei tu. Ce este interesant, în momentul în care voi intrați într-o anumită rutină a taberelor, deja, după două zile lumea și-a regândit o altă mică zonă de confort: a taberei, aici, în interiorul marii zone de confort a vieții voastre. Și atunci facem tot felul de schimbări de program, tocmai pentru a distruge aceste rutine micuțe nou create.
– Mâncăm, taca-taca, vorbăria, exact ce se întâmplă în viața de zi cu zi: facem o micuță zonă de confort, ca să supraviețuim în tabără.
– Și atunci, singurul lucrul pe care pot să-l fac, este să vă stric zona aceea de confort rapid încropită: urcăm pe muntele acela…
– Și toată lumea: “dar de ce urcăm? e greu…”. De aceea: ca să ieșim din zona de confort.
– Extrapolând acum la viața de zi cu zi, asta înseamnă a schimba rutinele. Rutinele fiind o grămadă de lucruri. De la rutinele comportamentale, orele fixe, programul, mersul pe același drum, hainele care trebuie să fie într-un anume fel, îmbrăcămintea “office”…, sunt o mulțime de rutine, până la rutinele mentale. De fapt acolo trebuie ajuns, să spargi programele acelea care te fac, de fiecare dată, să rămâi tot acolo, să funcționezi la fel, să repeți, să iei aceleași decizii, să faci aceleași alegeri.
– Cumva să-ți dai voie să fii liber.
– Chiar să devii liber. Asta nu înseamnă că încalci regulile societății, nu înseamnă că te arestează…, dar să devii liber măcar cât se poate față de propriile tale programe.
– De fapt… cred că noi încercăm să băgăm fiecare clipă, care este unică și diferită de o altă clipă, să o forțăm în tiparele noastre: “pentru că trebuie așa și așa”…, în loc să lăsăm lipele acelea libere…
– “Clipele trebuie să stea la locul lor: ce-i haosul ăsta, al clipelor astea diferite? Cum își permit ele să fie diferite?!” Exact, deci înregimentezi toate clipele și experiențele, în loc să fie exact pe dos: ele să fie noi, actuale, spontane, libere… și noi, pe lângă ele.
Care este dovada cea mai clară a zonei de confort? Repetiția, învârtitul în cerc, pentru că te învârți exact între jaloanele tale și repeți tot timpul aceleași lucruri: spuneam, de la mărunțișurile zilnice, până la “marile decizii de viață”. Trecând prin stări repetitive, zilnic aceleași nemulțumiri, aceleași “depresii”, nefericiri, văicăreli, neputințe…, sau lupte, sau violențe, riposte…, trecând, desigur, prin aceeași argumentație atașată felului tău “de a fi”, de a te purta, de a simți.
-În momentul în care realizezi repetiția asta, să încerci să ieși din cercul ei, ieșind de fapt din șabloanele pe care ți le-ai pus tu acolo, jaloane ale zonei tale de confort.
Care este obstacolul? De ce nu iese așa de simplu precum este teoria?
– Pentru că nu te vezi pe tine.
– Pentru că nu te vezi pe tine… Și iarăși ajungem la repetițiile noastre de la cursuri sau de la sală, dar și la sfaturile celorlalți. Iar acum există în plus, să spunem, un sfat de la cineva aflat ântr-un același grup spiritual, care aude aceleași concepte, care încearcă și el să le aplice, cineva care te ajută cu drag… Oameni care lucrează între ei, care se ajută printr-o observație bună: aceasta este comunitatea, sangha, care te susține și te poate ajuta; inclusiv prin asta, prin a-ți face câte-o observație, prin a te atenționa: “vezi că iar repeți grimasa, iar repeți cuvintele, iar repeți comportamentul…, cinismul, acreala, violența”, “vezi că iar nu vezi!”.
Dar există și oamenii din afară care te văd. Nu înseamnă că nu mă intersează părerea celor din afară: oamenii aceia chiar te văd că ești încăpățânat, te văd că ești rigid, chiar te văd că ești supărăcios, că nu știi să vorbești, că nu știi să relaționezi frumos… Deci ar trebui să ascultați și ce vă spun cei din jur: da, sunt oglinzile voastre, te poți vedea prin ce-ți spun ei; nemaivorbind de aceia care vă vor binele, acea sangha, cei care chiar vor să vă atragă atenția cu foarte bună credință, “măi, vezi că ești blocat în zona cutare, vezi că nu-ți iese conștientizarea…, vezi că tot nu te vezi”.
– Și din cauza acestui blocaj al ego-ului, ți se blochează toată viața.
– Bineînțeles că da, ajungi să te învârți în cercul teritoriului tău marcat; ori teritoriul tău marcat are din start niște posibilități limitate. De ce? Pentru că tu l-ai marcat conform unor tipare selectate tot de tine și de mintea ta: tipare, care sunt prin definiție, limitate Și atunci, toată viața ta va fi o fugă în curtea închisorii: slujba ta, relațiile, mâncarea, vacanțele, etc. Chiar dacă aparent vacanțele și mâncarea sunt uneori exotice, asta este doar o “dependință” a închisorii tale: ți-ai adăugat încă o camera, “exotică” acolo; sau doar… un tapet cu palmieri. Dar tu ești același, mintea ta este aceeași, identificările tale funcționează la fel; atâta doar că ai schimbat acum peisajul, decorul: nu mai merg la țară în vacanță, merg în Thailanda.
– Pur și simplu îți blochezi destinul, blochezi tot, prin comportamentele și prin energia pe care o ai tu. Adică, energia în sine…
– Care este o energie a fricii, îți este frică în permanență…: doar de aceea ai îngrădit țarcul și l-ai marcat. Să nu intre nimeni acolo, “e al meu”; dar nici tu să nu ieși, nu care cumva să pățești ceva în afară…
– Îți este frică… sau poate că ești doar rigid și nu concepi altceva. Pe de-o parte este comportamentul tău care te blochează, strict comportamentul; și pe de altă parte este energia pe care o ai.
– Energia pe care o ai, energia ta personală, în ce fel te blochează? Energia ta personală este cea care creează acest circuit. Tu creezi un circuit energetic, care are amprenta ta energetică și care știe ea doar trei frecvențe de funcționare și atât.
– Și în momentul în care te simți liber, dintr-o dată ți s-ar deschide paleta de frecvențe…
– Da, exact. O paletă întreagă de frecvențe frumoase, pe care tu nici măcar nu le bănuieți…, frecvențele de bucurie, de libertate, de miracol… Dar și frecvențe mai concrete, ale unei vieți mai frumoase și mai libere…
– Poate veți întreba: “de ce trebuie să ies eu din stereotipia asta?” Pentru a-ți deschide toată viața, pentru că acea stereotipie ne blochează totul.
– Sau poate veți spune: “vreau să evoluez spiritual, dar vreau să rămân stereotip”. Nu se poate asta, pentru că evoluție înseamnă exact schimbare!
– Ca în replica lui Caragiale: “să se schimbe, dar să nu se modifice nimic”…
– Da, exact. Vreau să mă iluminez, dar să rămân tot așa cum sunt acum.
– Să rămân tot eu: “dar să fiu acum eu cel iluminat”.
– Eu vreau să mă iluminez și dacă se poate fix cum sunt acum.
– Cel mai tare accesoriu, care lipsește din colecția mea este iluminarea: îl vreau și pe ăsta.
– Sau putem vorbi despre energia aceea tamas, a nemișcării, a ne-schimbării, a imobilității… Ea menține stabilitatea zonei de confort; chiar dacă în interiorul acesteia există mișcare, raja: tot felul de acțiuni, etc., și există și sattva, tot felul de gânduri… Dar energia tamasică îi asigură închegarea și nemișcarea. Frica de a nu schimba nimic, sau frica de a ieși: sunt frecvențe raja , de mișcare interioară și sattva, dacă tot ați aduc în discuție gunas-urile.
Să revenim la ieșirea din tipare, la ieșirea din reflexul condiționat. A fost o întrebare: cum știu eu că ce fac este bine, că acel mod al meu de a ieși, este este bun?
Să reluăm puțin ideea: spuneam că pentru structurile foarte rigide este util a ieși din zona de confort chiar în forță: te folosești de înțelegerea ta, de mintea cea bună care își dorește asta și ieși cu forța, deci te obligi să ieși; asta este o variantă. Și atunci poți face schimbări chiar și majore, în mod voit: vreau să-mi schimb serviciul, vreau să nu mai repet același lucru. Mă observ mereu, mă forțez să mă schimb; pentru că am înțeles funcționarea defectuoasă și limitativă și pentru că vreau realmente să ies din ea. Atenție însă, cuvântul cheie a fost, din nou, să vreau asta!
După care mai există varianta și a “altor alegeri”, ca să le spunem așa.
– Bun; și de unde știu eu, dacă am zece variante, de unde știu eu să o aleg pe cea bună? De unde știu?
– Să fim atenți la Univers.
– Să o simți.
– Să o simți. Un alt rafinament al materialului mental este acest simțit, acestă intuiție, pe care o să o introducem noi în aparatul psihic, în antahkarana. Intuiția: face parte tot din materialul mental și ea este mai aproape de mintea oglindă, acel rafinament maxim…
De ce? Pentru că intuiția este deja o mini-oglindă: oglindești o situație și deja știi.
Deci ar fi varianta păsării “care știe”; dar transpusă în mintea omenească, care poate să intervină în nenumărate moduri, în plus – conștientă fiind… Din acest punct de vedere creierul uman și mintea omenească sunt mai evoluate. Pentru că exact acel “știu ce să fac”, omul îl poate diversifica, îl poate remodela, referitor la situațiile respective, adaptat acestora; pasărea știe ce să facă în 3-4-5-30 de situații; omul, prin intuiție, ar putea să știe ce să facă în mii de situații.
Deci acesta este un rafinament mental, care ține tot de materialul mental și de antahkarana și este aproapiată de mintea oglindă. Pentru că intuiția ce presupune? Exact absența gândurilor, absența verbalizării mentale, a judecăților, a proiecțiilor din trecut, a dorințelor…; și încă ceva, absența dorințelor, atenție! Doar atunci vei face ce este “corect”, când nu intervine nimic din ce am enumerat acum. De aceea intuiția durează puțin, apare doar sub forma unor flash-uri: pentru că sunt greu de îndeplinit și de menținut, aceste “deziderate”, în condițiile minții obișnuite, care face exact pe dos.
Deci mintea să nu judece
– Asta se întâmplă în situații de criză, când mintea se oprește…
– În situații limită, dar când uneori știi exact ce să faci. Acesta este un exemplu, o situație limită…, dar acea calitate a minții ar trebui adusă în viața de zi cu zi, o minte cât mai apropiată de cea oglindă. Și iarăși, să nu fie condiționată de dorințe și de plăcere, de Ananda; pentru că, dacă există o recompensă, mintea imediat va alerga după ea.
Și atunci, soluția cea bună a tuturor situațiilor, va fi, de fapt, cea luată de o astfel de minte, când se îndeplinesc aceste condiții: tăcere, claritate, lipsa proiecțiilor, lipsa amintirilor din trecut, lipsa etichetelor și a judecăților, lipsa dorințelor și a recompenselor, lipsa altor “coloraturi” emoționale arhivate și ele pe acolo pe undeva.
Potențialul minții este extraordinar, acela de a găsi întotdeauna o grămadă de moduri de rezolvare potrivit situațiilor foarte diferite. Ori asta înseamnă intuiție și asta înseamnă mintea buddhi intuitivă, să-i spunem: când unei grămezi de situații diferite tu le găsești o grămadă de soluții bune, dar fără să repeți aceleași șabloane ale tale.
Până la urmă cuvântul “corect” este a simți, dar a simți în forma asta; și până atunci iarăși revenim cu cenzura, observarea, auto-observarea: “hai să vedem, nu cumva plutește o recompensă?”, “nu cumva mă valorizează cineva, nu cumva mă simt mai confortabil, pentru că am făcut asta, pentru că ego-ului îi place să fiu bine văzut…”, etc.
Sunt capcane la tot pasul; dar poți să alegi soluția cea bună intuitiv.
În plus, exact cum spuneați, fiind atent la Univers: pentru că Universul poate că ne-a oferit de mult soluția cea bună, doar că refuzăm să o vedem… Exact din cauza aceleiași minți.
Și chiar dacă nu alegi soluția cea bună, măcar înveți să-ți asumi riscurile deciziei tale, în mod conștient. Ceea ce este, din nou, un mare pas: față de zona ta de confort, unde de fapt nu ai prea multă responsabilitale, fiind protejat tocmai de “marea zonă de confort comună”.
Pentru că mai există și asta, o zonă de confort comună: a unei familii, a unei societăți, a unei colectivități. Și aceasta reunește elemente comune ale zonelor de confort personale: morală, tot felul de reguli scrise sau nescrise, moduri de a funcționa, armonios sau nu. În același timp, “marea zonă de confort comună” validează și apără zonele mai mici personale, în anumite aspecte ale acestora.
Înveți responsabilizarea, înveți asumarea: ceea ce este, în sine, o lecție extrem de valoroasă; și va fi exact un pas… spre înafară, spre libertate.
Revenind acum la acea componentă “interioară”: zona de confort este, dacă vrei, marele blocaj dinăuntrul tău. Ca un dop imens, un amalgam pietrificat de programe, repetiții, identificări, tot felul de adunături din viețile tale. Și până când nu vei ieși din această zonă de confort interioară – nu se va numi evoluție; ca să nu mai vorbim de “evoluție spirituală”. Și nici nu se va schimba nimic în exterior, desigur. Din cauza marelui dop – tu, de fapt, nu îți vezi Esența… deci care Cale spirituală?? Când tu nu poți vedea decât dopul!
-Dopul ești tu.
-Desigur, dopul ești tu: tu-plin-de-tot-felul. Dar dopul este și iluzia: vieții tale, indiferent de adjectivele pe care ai să i le alipești acum… Dopul este iluzia acelui “tu”.
N-ai cum să “vezi” Esența, Primordialitatea… când tu ești colmatat. Și ce este trist, nici nu vrei să ieși de acolo… și ce este și mai trist, îți aperi cu îndârjire marele dop. Cu tot felul de argumente, de justificări, de explicații, de reguli… cu tot arsenalul adunat de mintea ta cea inventivă: totul pentru a ne apăra dopul!
– Și dacă totuși vrem să ieșim din țarc?
– Chiar vrei? Asta ar fi prima întrebare… Și dacă chiar vrei, ai putea începe exact cu asta: să nu-ți mai tot aperi “țarcul”; să te observi cum imediat argumentezi, justifici, explici – orice, atunci când cineva încearcă să-ți deschidă poarta. “Ce faci? mă ataci, nu vezi? Ce faci, vrei să mă scoți de aici??” strigă disperat subconștientul; după care mintea începe: “poarta asta trebuie să rămână închisă pentru că…..” (nu am timp acum de ea, nu am bani, nu pot să, ceilalți depind de mine și de țarcul ăsta, ce-o să zică lumea dacă am poarta deschisă, am înțeles eu ce vrei tu, dar…, nu a sosit momentul…; și multe alte fraze cunoscute).
După care să observi… că poarta ar putea fi, de fapt, deschisă. Doar că tu o baricadezi: exact cu iluzia acelui control, a acelui “știut”, a acelui “trebuie”, “așa se face”, “așa se cade”, “nu pot”, etc.
Și dacă ne gândim mai bine… tu ai făcut și poarta și țarcul. Chiar să nu le poți desface, așa cum le-ai făcut?!
Uite, mai ții minte, algoritmii spirituali? Ai aici încă unul, referitor la întrebarea ta: de câte ori te aperi, vorbind în exterior sau doar în mintea ta, cu justificări, argumente, exemple, împotriva unei schimbări, a unei sugestii noi, a unei propuneri, etc., înseamnă că îți aperi țarcul și că afirmi, de fapt, că nu vrei să ieși de acolo. Asta este valabil pentru orice situație din viață; cu atât mai mult cu cât ar fi un “sfat spiritual”, o practică anume, un îndemn spre schimbare – venit de la maestrul tău. Cu atât mai mult – cu cât ai și cerut acel sfat! Este algoritmul apărării zonei de confort.
Prin tot ce facem noi aici eu mă străduiesc să vă deschid porțile închisorilor; dar din păcate, vouă vă place înăuntru; eventual mai arunc un ochi în afară, după care mă întorc repede înapoi: doar acolo este “confortul” meu, cum să-l las?!
Știi ce e cel mai trist… de fapt… ceea ce este cumplit? Faptul că tu nici măcar nu îți dai seama că ești în acea închisoare, tu chiar te crezi liber: “eu am ales asta”, “așa este viața mea”, “nu mi se pare nimic rău în modul ăsta de viață”… Pentru tine – acesta este “normalul”, iar uneori mai ești chiar și mândru de “normalul” tău, de ne-libertatea ta…
O iluzie într-o altă iluzie… O construcție iluzorie a minții tale, care te face prizonierul ei; dar în care închisoare – tu trăiești iluzia libertății…
Indra