Este un comentariu-întrebare al Oanei, referitor la programele mentale și la ceea ce am propus eu acolo “a sări în centru…”:

 

– Namaste, Indra!

Un maestru nu se recunoaşte, nu se vede, nu se simte, nu intră în şabloane, nu iese din tipare şi n-are nevoie de validarea nimănui, neraportându-se la percepții exterioare iluzorii şi superflue.
El doar se conştientizează… şi-atât. Îți mulțumim că eşti!

Aveam câteva întrebări la care mi-ai răspuns înainte să apuc să le redactez.

Mi-a mai rămas doar una.
Saltul în interior e ceea ce ne face să accesăm cumva o cunoaştere non-gând, non-verbală, non-imaginativă, non-senzorială.
Asta fiindcă în acel loc din noi în care stăm în suspensie egoul, care merge pas la pas cu toate acțiunile şi nonacțiunile noastre, dispare.

Doar practica e cea care ne asigură acea stabilitate în a rămâne centrat?

Cu respect şi recunoştință!
Oana

 

– Am să mă folosesc de întrebarea ta pentru a preciza mai multe lucruri, utile poate – și altora.

Ai caracterizat bine acel “salt în interior”: asta înseamnă centrare, în primul rând, dar ATENȚIE! centrare într-un spațiu interior tăcut, clar, infinit, non-mental!

 (Nu “sărim înăuntru” în sensul de introvertire, auto-analiză, preocupare de sine exagerată, etc., acestea fiind de fapt, mari capcane: pentru că aceste “alte spații” – aparțin tot ego-ului! Deci “aterizarea” în aceste spații NU folosește la nimic, decât, din nou, la ranforsarea ego-ului, la găsirea de alte justificări, la victimizare, la amânarea unei “decizii spirituale autentice”, etc. Deci NU despre asta vorbim noi aici! Am făcut această precizare mai ales pentru cei care nu participă în mod constant la exercițiile-cursurile-discuțiile noastre…)

 

Înseamnă, apoi, “a sta aici” din ce în ce mai mult…

Înseamnă a reveni aici de fiecare dată când apare un gând, un program mental, o proiecție, o judecată, etc. etc. etc.

“A sări înăuntru” – înseamnă deci – centrare într-un spațiu interior non-mental.

Pentru începători – este foarte dificil să te extragi din mintea orientată mereu înspre exterior…; și atunci – orice fel de întoarcere a atenției – înspre înnăuntru – va fi deja un mic pas spre centrare.

(Centrarea se poate face în “compartimentele” acelui spațiu interior: în inimă, abdomen sau cap, cele trei tandien-uri ale qi-gong-ului dacă vreți… Cele trei spații au însă frecvențe diferite și corespund unor particularități vibraționale aparte…)

 

Din punctul nostru de vedere, adică al evoluției spirituale, ne referim mai întâi la “spațiul inimii”, apoi la canalul central: aceasta va fi “centrarea ultimă”, a non-dualității.

Doar în aceste zone de vibrație rafinată – se vor putea transmuta vibrațiile mai grosiere, ale programelor-gândurilor-dorințelor. (Pentru că de la asta am pornit, propunând acest “salt în interior”: la transmutarea acestor “câmpuri parazite”… Și din nou, acest răspuns este doar o explicație simplificată… pentru alte detalii, vă invităm… LA PRACTICĂ!)

 

Revenind: pentru centrare în aceste spații, în primul rând – trebuie ca respectivele spații, adică inima (chakra, spațiul) și mai apoi, (după multă practică!) și canalul central – să fie curate; iar mai apoi – să fie deschise! Fără asta nu se poate, pentru că NU VEI AVEA UNDE “SĂ SARI”!

(Sau vei încerca tu “să sari undeva înăuntrul tău”, dar vei ateriza exact în acele alte spații-capcană care sunt deja “deschise”, cele care aparțin ego-ului; și care, în plus, sunt foarte primitoare: de abia așteaptă ego-ul ca să cazi, din nou, într-o altă “nișă” de-a lui! – este ceea ce explicasem mai înainte)

 

Revenind la necesitatea (obligativitatea!!!) practicii:

1.Pentru a ajunge la deschiderea inimii și a canalului central – este nevoie de practică. Este obligatorie, din păcate! pur și simplu – pentru că aceste spații sunt colmatate, închise, disfuncționale – la cam toți oamenii din ziua de azi.

Vorbim aici despre exerciții energetice specifice (de deschidere a inimii, de curățate a chakrelor, a canalului central, etc, adică ceea ce facem noi în mod curent la sală, zilnic)

 

2.Vorbim apoi despre o practică comportamentală, de zi cu zi, care ajută la deschiderea inimii (compasiune, bodhicitta, empatie, vezi și algoritmii spirituali pt începători, etc.). Practicile comportamentale și de atitudine interioară – sunt un fel de “practică preliminară” pentru exercițiile mai complicate. Sau, dacă nu ca și practici preliminare – ar trebui făcute obligatoriu – în paralel cu acestea.

Dar doar acestea singure – NU curăță canalul central, din păcate…, și NU te învață centarea!

 

3. Apoi trebuie SĂ ÎNVEȚI CEEA CE ÎNSEAMNĂ CENTRARE: tocmai pentru a nu cădea în capcanele mai-sus menționate…

Ori asta se întâmplă numai după 3-4-X ani de exerciții susținute (yoga, în special; sau, din nou, avem noi tehnici de respirație, exerciții anume pentru centrare, meditație “făcută” într-un anume fel, etc.)

Când vei simți, cu adevărat, ce înseamnă centrarea, vei vedea că, până atunci – doar te-ai păcălit, doar ți-ai închipui tu că “ai ajuns în centrul tău” (=slogan spiritual!)…

Până când nu simți, centrarea, concret, prin practică, nici NU ȘTII măcar despre ce este vorba: trebuie să înveți asta de la cineva, și apoi să practici asta, până când starea respectivă se va stabiliza în tine.

 

4.Liniștirea minții se obține NUMAI prin meditație, practică cu mantre, etc. (nu intrăm în detalii acum, am vorbit mult despre asta, avem exerciții, desigur… Și… tot “desigur”, sunt și aici alte capcane…)

 

Toate acestea reprezintă componentele acelui “salt interior”. Fără un spațiu curat, cu frecvențe extreme de rafinate, fără liniște mentală, fără centrare… nu se întâmplă nimic! Doar ne păcălim că facem asta (=ego spiritual! =CAPCANĂ!!!)

 

Pentru asta este deci nevoie absolută de practică.

Dar nu numai atât: practica respectivă trebuie să “atingă toate obiectivele” menționate, și, în plus, să fie coerentă.

 

Și ideal ar fi ca practica să fie condusă de un maestru… asta, pentru că te-ai referit în comentariul tău – și la maeștrii.

* De ce? Pentru că există o practică “generală”, exerciții foarte bune pt toată lumea, să spunem.

* Dar mai există apoi o practică individuală, o sadhana personală, adaptată fiecăruia, în funcție de “nevoile”, dezechilibrele, blocajele, evoluția/non-evoluția respectivului.

Iar aceasta ar trebui “văzută” și stabilită de către un maestru.

Iar apoi practicantul – ar trebui chiar SĂ FACĂ ceea ce i se sugerează…

Am să-l citez aici pe Radu, referindu-se la ceea ce facem noi aici:

Construcţia este în dublu sens:

– Din partea Indrei, de a ne îndruma şi ajuta să evoluăm. Ştie şi cum să o facă şi ce poate fiecare. Nu insist în amănunte, le ştie fiecare foarte bine.

– Din partea fiecăruia dintre noi, de a ne ridica mereu calitatea interioară, mereu, în tot ce facem şi astfel să ne ajutăm şi la ridicarea calităţii vieţii proprii, dar şi a celor din jurul nostru. Şi totul porneşte de la fundamentul de bază, care trebuie să fie solid şi de nezdruncinat.”

Știi, nimic nu-ți cade din cer: poate doar un maestru! Dar dacă tu nu faci nimic cu el…

 

Așa ESTE: CONSTRUCȚIA ESTE ÎN DUBLU SENS!

 

* Și încă ceva: un maestru real va știi să te avertizeze când tocmai ai căzut/ sau te pregătești să cazi – într-una dintre aceste numeroase capcane! Totul e să-l asculți, să-l auzi, să și faci apoi ce-ți va spune el să faci…

* Tot referitor la maeștrii:

Iată și o altă variantă… tot de… PRACTICĂ! Pentru că si asta este tot o practică!

Satsang înseamnă a sta în preajma maestrului, și “a absorbi starea lui”, “a te impregna de starea lui”… dar pt asta trebuie să fii DESCHIS; DESCHIS!!! RECEPTIV, să fii ca un burete care absoarbe starea maestrului, să devii una cu maestrul tău… și astfel ți se va transfera câte ceva din liniștea lui și din centrarea lui și din non-mintea lui…

Este ceva extraordinar! A sta în preajma maestrului, a te lăsa pătruns și transformat de către frecvențele lui…

Dar asta nu se întâmplă decât când inima ta este larg deschisă – măcar spre acel maestru, când îl iubești, când te abandonezi lui…; nu când vii doar ca să faci niște exerciții “pt corpul meu, să-mi fie mie bine”… sau când consideri tu “că știu eu mai bine ce am de luat din acele exerciții”, când judeci mereu – ce face/spune/practică maestrul respectiv, etc.: asta ca să mă refer, din nou, la comentariul tău.

Este o stare cu totul specială și rară, de iubire, de comuniune…

Și, în plus, ea trebuie să devină… o stare: nu ajunge ca să ți se întâmple asta doar o dată…, starea va dispărea apoi rapid, se va pierde în mlaștina cotidiană…(poate că va râmăne doar o eventuală amintire, dar care și ea va contribui la ego-ul spiritual: “uite ce am trăit eu atunci”…: = din nou – capcană! din nou – cădere!)

 

Încă o dată, ne referim aici la acel “sărit în centru”, care este, de fapt, metoda ultimă, cea mai rafinată, eficientă și rapidă – de evoluție, în același timp rezolvând “din mers” – toate “neplăcerile” omenești: programe mentale, atașamente, identificări, etc. etc. etc.

Atâta doar că iată, nu este chiar simplu, necesită MULTĂ MUNCĂ, TENACITATE…, PRACTICĂ!

(Pentru ceilalți – rămân metodele “mai călduțe” – de a cocheta, în continuare, cu programele lor, de a le mai selecta, de a face tot felul de compromisuri, de a te mai duce la o psihoterapie, puțin reiki, vreo “tehnică de deblocare”, vreun masaj mai special, etc., bune și ele, desigur, în lipsă de altceva…)

 

A sări în centru” – înseamnă, apoi, a funcționa de aici, “ a sta aici” din ce în ce mai mult, în acel centru…, apoi a funcționa de aici – permanent…

Dacă doar ai înțeles niște concepte, a-ți închipui că nu ai nevoie de practică – este doar o MARE, IMENSĂ, capcană a ego-ului spiritual: “EU nu am nevoie de practică”…, “mă descurc EU și singur”, “știu EU mai bine de ce am nevoie”, etc…: sau, capcana și mai mare, că deja – “ai ajuns”…

Și încă ceva: mai bine să fii tu super-evoluat, și să nu te consideri așa, practicând în continuare… (ceea ce ar fi o dovadă de smerenie interioară și de non-ego), decât să te crezi “deja ajuns” – și să nu practici nimic. Și exact afirmația că “eu nu am nevoie de practică” – este cea care te deconspiră că nu ai înțeles nimic în mod real, și că nu faci decât să te lași legănat de către iluziile ego-ului tău…

Iar abia când “vei fi ajuns” – în mod real, în centrul tău, abia atunci… vei aprecia, vei iubi, vei trăi – cu adevărat, practica! Și o vei face în continuu, pentru că ea deja a devenit parte din tine!

(până atunci – doar te păcălești! = ego-spiritual, capcană!)

Practica înseamnă o muncă de o viața: pentru că, dacă ai înțeles “corect” calea spirituală, Dhamma, PRACTICA, DEVINE, la un moment dat, VIAȚA TA!

Și asta este valabil pentru oricine, inclusiv pentru maestru: el nu se va opri niciodată din practică…

Iată deci, un fel de concluzie: PRACTICA AR TREBUI SĂ DEVINĂ VIAȚA TA!

Practică – înseamnă yoga, pranayama, meditație… dar înseamnă și conștientizarea, starea de martor, bodhicitta, algoritmii spirituali… Ori asta înseamnă PRACTICĂ ZILNICĂ, CONTINUĂ, NEÎNTRERUPTĂ…

 

Dar, da – la început trebuie niște exerciții, și o disciplină a practicii, impusă – pt că pur și simplu nu știi de unde să începi, nu știi cum să ajungi acolo…, iar mai apoi, nu știi cum să rămâi acolo…

Dar aceleași exerciții – te vor duce din ce în ce mai departe…

Cu condiția… să practici!

 

Indra

 

Despre cum practici… asta este o altă poveste, există textul lui Gabi C (click aici).…