Ființe , cunoscute doar sub numele de brazi, pisici, gândaci, albine, câini, oameni –cum ne spune Sutra de diamant, se topesc în căldura lui august…
O libelulă și-a încetat zborul și a rămas pe pământ, culorile au părăsit-o, aripile -i sunt casante, din când în când spasme îi alungesc corpul, stârnind fiori in cei câțiva privitori. Moare.
„Nu-ți fie frică” se aude șoptind vocea Indrei, „nu ești singură, suntem aici, cu tine”…, deschizând o poartă spre „alt nivel de conștiință – a unor altfel de percepții, de simțiri, de înțelegeri”.
A face pentru alții, a-i asista în moarte , indiferent dacă acești alții fac parte din lumea libelulelor sau a gândacilor sau a oamenilor. Să-i vezi, să-i simți.
Oare cât pot eu să-l simt pe omul de lângă mine, pe oamenii din ceea ce numesc viața mea, cu neputințele lor, cu încrâncenările lor, prinși în neiertările lor…?! Cât de real pot să mă detașez de rolul lor în viața mea și să-i privesc ca pe ființe avâns propriul lor parcurs în Existență?! Cât de caldă, cât de deschisă mi-este inima?!
De fapt chiar nu știu, nu simt… Cuvântul compasiune nu înseamnă compasiune… Cum se simte compasiunea?
Darămite să simt moartea libelulei și să-i ofer ajutor în moarte…
Copilul meu e obosit și speriat și plânge, iar eu stau la 2 metri infiniți distanță și nu pot să-l iau în brațe fiindcă s-ar teme (există „ o fluturare de Covid” în familia noastră) și mi se topește inima de drag și grijă… Un strop, un sâmbure de compasiune? Să-l simt, să-l cultiv, să-l păstrez spre aducere aminte, spre întoarcerea înspre alții.
Să oferi ajutorul corect, să te transformi în ființa care ai vrea să fii… Sau, poate mai ușor, în ființa care ai vrea să fie lângă tine când despre moartea ta va fi vorba – și nu despre moartea libelulei…
Și cumva înțeleg în mine că nu pot, chiar nu pot să fac asta ca un om obișnuit… și înțeleg nevoia să mă transform „în ceva mult mai înalt și mult mai curând” (Nichita Stănescu).
Recunosc (măcar cu mintea, la început), că „derutată de neștiință” nu pot singură, am nevoie de îndrumare, de ajutor, de un Maestru.
Și uite, există asemenea ființe, există un Maestru, în lumea mea. „Nu–ți fie teamă, nu ești singură”…
Există astfel de ființe…: doar să le cer ajutorul, să vreau să mă schimb, pentru mine și, mai ales, pentru ceilalți, începând, da, cu copilul meu și apoi, mergând mai departe spre copiii altor ființe…, că le numim libelule sau altfel …, că acum sunt bătrâni…, că vorbesc sălbatic sau nu…, din toate timpurile, din toate lumile…
Marinela
Da, consacrăm, iar și iar, eforturile noastre, gândurile, textele, vorbele… tuturor libelulelor și tuturor ființelor din toate timpurile, din toate lumile: fie ca la ele să ajungă frânturi de Învățături, drag, compasiune, alinare, încrederea de a merge mai departe, curaj, bucurie, înțelegere, deschidere…
Fie ca ele, toate, să atingă un alt nivel de conștiință!