Despre încrederea: în sine, în Sine…
Grigore: Multumesc pentru tot! Tot ceea ce spuneti, prin toate modurile, cărti, audio, practică – sunt, de fapt, valori adevărate față de “valorile” ego-ului, importanța de sine, respectul de sine… Ei, aici nu înteleg întru totul: trebuie să ai încredere în tine? Pe de altă parte, dacă aperi valorile eului – rămâi căzut în cercul lui vicios și, odată întărit eul, îți întărești și rezistența la schimbare și amânarea practicii… Sau trebuie să ai mai întâi un ego puternic structurat pentru a avea ce depăși?! Putem vorbi puțin despre încredere?! Vă rog, ce ar însemna, mai clar, să am încredere în mine, din punct de vedere al evoluției spirituale?! Ce este demnitatea?!
Indra: Iarăși vorbim despre o scară a evoluției nivelurilor de înțelegere-funcționare-conștiință…
Pe care o regăsim și în Invocația LiLA: “Învață-mă încrederea: în mine, în ceilalți, în Existență”… Iată câteva trepte, iată nivelul chakrei a treia, apoi transcenderea acestui nivel.
La început este turma și conștiința de turmă: tu nu ai încredere în tine aproape de loc, te apără turma, iar tu faci eforturi ca să te supui și să fii acceptat și iubit de către ea. Faci mereu un troc cu turma: oferi supunere și zâmbete lingușitoare, primești protecție și ajutor. Nu ai nici o opinie, nu ai încredere în tine și nici forță, ți-ar place să ai, dar alegi calea mai ușoară, a înregimentării. Ești precum turma, nu înțelegi nimic, nu vezi nimic mai sus de nivelul de conștiință al turmei.
Apoi ego-ul, salt calitativ important: te individualizezi, începi să ai încredere în tine – ca ființă separată și “plină de posibilități”. Pe care ai să le tot descoperi…, vezi istoria îndelungată și fascinantă a omenirii.
Apoi acea încredere crește, eventual susținută și încurajată de ego-ul colectiv, plin de lozinci populiste. “Eu sunt” cel important, mă preocupă numai imaginea mea, realizările mele, “mă respect și trebuie să fiu respectat”, “mă lupt să câștig acel respect”, “merit” tot felul…; și multe alte fraze sforăitoare. Suntem în plin ego. Demnitatea – este înțeleasă și ea, foarte egotic: “sunt demn” – adică sunt plin de mine și de importanța mea. În ceilalți am o încredere foarte redusă și doar atât cât îmi folosește intereselor mele de moment. Mă lupt, mă apăr, eventual fac alianțe, dar trădez extrem de repede. “Eu” voi fi mereu pe primul plan: sunt un produs al chakrelor inferioare, în plină desfășurare.
De notat, o remarcă precum “eu nu am încredere în mine” – este exact un indicator al acestei zone egotice! Dar, mai grav, un indicator al ne-înțelegerii drumului de urmat, adică al necesității transcenderii acestei zone. De ce amintesc asta?! Pentru că o auzim frecvent la cei cu pretenții de “muncă spirituală”, fie ca justificare a diferitelor neputințe, fie ca element de valorizare… egotică, desigur (“așa sunt eu, timid”). Prin această afirmație despre sine, ego-ul nu face decât să își alipească un nou strat imaginii sale: un strat de (falsă) modestie, desigur – în avantajul său. În plus, însă, sub acest nou pretext-găselniță, ego-ul va face toată viața doar dovada capabilităților sale (“doar am fost complexat ca și copil”, nu?!), ceea ce nu va duce decât la noi și noi exacerbări egotice (ajungându-se la acele monstruozități, pomenite de tine, foarte vizibile în jur). Să înțelegem, deci, că o încredere exagerată în sine aparține și susține ego-ul; dar același lucru se întâmplă, pe căi mai ocolite și cu ne-încrederea în sine! De ce? Pentru că ne aflăm exact în aceeași bandă de funcționare, în lumea guvernată de minte-ego, care vor face absolut orice – în favoarea lor! Sunt doar fațelele aceleiași monede.
O persoană care a depăși ego-ul (sau lucrează, cu adevărat, la asta) – nu-și va mai pune problema încrederii în sine, sub nici o formă a sa! Problema încrederii în sine – dispare odată cu ego-ul care a creat-o și care se bazează pe ea! Iar acesta ar putea deveni uninstrument personal de auto-evaluare (la fel putând fi folosite alte trăsături egotice: nevoia de control, văicăreala, etc., vezi “Algoritmii validării evoluției tale”).
Un răspuns la întrebarea ta colaterală: pentru a transcende această etapă – nu este nevoie ca ego-ul să atingă cote monstruoase. Cu cât înțeleg mai repede impasul în care mă aflu, cu atât mă voi strădui mai mult să merg mai departe, să ies din acest nivel stagnant și auto-limitant de conștiință-funcționare. Iar asta va ține de fiecare în parte: este practica personală, energetică, comportamentală, etc.
Iar cea care te va salva – va fi exact… încrederea: de data asta – nu în tine, ci în Cale, în practică (acea “încredere senină” de care ne vorbește Sutra de diamant). A respecta, a urma, a cultiva – ceea ce spune Calea. Iar Calea însăși te va duce mai departe, spre alte forme de încredere.
Un salt important de conștiință va fi atingerea acelui “nivel omenesc frumos”: acel “eu sunt” – dar având acum o cu totul altă calitate, “sunt parte din Manifestare”… Descopăr asta, simt asta plenar, este o descoperire extraordinară…
Am, de acum, o altfel de încredere: în Manifestare, în Existență. Am o nouă demnitate: a apartenenței la această Manifestare…
Dar încă mai există “cineva care” să aibă încredere și care să trăiască acea demnitate… Însă nu se mai pune problema luptelor interioare sau exterioare, a protejării și susținerii, cu încrâncenare, a unei imagini de sine personale “valoroase”, a demonstrațiilor de forță, a “cuceririi respectului”, etc. Am devenit non-violent, modest, mă fac din ce în ce mai mic: iar asta nu înseamnă ne-încredere, ci o smerenie înțeleasă, simțită, căutată și cultivată! Înțeleg-simt Manifestarea: cine să fie, acel “eu”?! Vorba lui Ramana Maharishi.
Încrederea în ceilalți va marca inima deschisă…: o încredere fără restricții, fără protecții, fără comentarii, fără judecăți… Pentru că și ceilalți aparțin Manifestării. Apoi am să mă pun în slujba lor, real, autentic: în acest mod – nu mai am ce să greșesc…, de aceea nu mai am nevoie de o încredere în mine!
Existența te susține – dacă o înțelegi și îi urmezi Armonia și înțelepciunea: iar asta înseamnă a simți și urma Calea de mijloc! Faci voia Existenței – iar asta îți va consolida această altfel de “încredere”. (Desigur, aici există capcanele auto-păcălirii, adică un ego parșiv care îți șoptește cum că el știe Voia. Te salvează, din nou, Calea: smerenia, acel a te face mereu mic…, apoi conștientizarea, luciditatea…).
Te lași purtat din ce în ce mai mult: descoperi asta, nu te mai opui, începi să înțelegi ce înseamnă Abandonul…
Nivelul spiritual acum: “eu” dispar ca ego, ca individualitate, moment în care dispar și ultimele urme, sau nevoi, de încredere în sine egotică, de până acum. Rămâne doar Existența…
Un fel de încredere… a Existenței în Ea însăși; dar cuvântul “încredere” nu mai este foarte potrivit acum, el devine “curgere”, ființare, dezvoltare, transformare… Care “încredere”? A cui – în cine?!
Cuvântul “demnitate” – devine stare de miracol în fața acestei apartenențe…, devine beatitudine, Ananda…
Iar “tu” devii toate astea.
Depinde, acum, unde te afli tu (și fiecare) – pe acestă scară a evoluției. Cât înțelegi, cât practici și ce forță ai dobândit pentru a merge mai departe. Desigur, trecerile acestea necesită mii de vieți…, elementele se întrepătrund lungi perioade, există zone de confuzie, de pendulare, de neînțelegere: exact ca acestea din care provin întrebările de acest gen. Trecerea de la un nivel la altul nu se poate face decât prin practică: haide să înțelegem asta și să nu mai tot căutăm subterfugii alambicate mentale. Sunt doar alte păcăleli ale… ego-ului. Ceea ce indică exact nivelul de conștiință.
Iată, Delia insistă exact pe acestă idee!
Delia: Cred ca abordarea cea mai sănătoasă ar fi de practicat fiecare la nivelul la care suntem. Așa cum am discutat și în alte rânduri, practica se cumulează, iar amânarea permanentă nu face decât să duca la stagnare; și este, desigur, un alt mod al ego-ului de a se proteja.
Cu timpul, prin practică, încrederea “în mine” va deveni încredere în Existență. Până acolo însă – trebuie parcurs drumul, acel efort corect fără de care schimbarea nu va avea loc. În plus, există riscul de a ajunge la o monstruozitate de ego, care va fi cu atât mai greu de depășit (asta pentru că ai menționat – pentru a avea ce depași).
Să nu uităm și capătul de drum, că tocmai a apărut “Sutra de diamant – câteva comentarii”: a avea încredere în mine – care “mine”???
În plus, cu practica și parcurgerea cărților Școlii, răspunsurile la aceste întrebări devin oarecum evidente și ușor de gestionat. Se modifică motorul de motivație și în locul căutatului de scuze pentru a nu practica, sau continuării despicatului firului în patru, va începe să îmi fie clar faptul că energetica practicii este cea care mă va susține să simt, să merg mai departe.
Desigur că este mult mai ușor de scris sau de vorbit și că fiecare dintre noi tot cădem la proba practică; însă pentru asta există refugiul în Învataturi, Comunitate, Maestru și pentru asta exista și angajamentul personal, acel efort corect – menționat mai sus. Este, până la urmă, o chestiune de decizie personală: eu aleg cum să traiesc și ce fac cu acest dar, numit viață (a mea?!).
Dana, rezumând:
Dacă se vorbește despre lipsa de încredere în sine din perspectiva psihologică, atunci trebuie aflate răspunsuri legate de cauze, straturi din adâncimea acelui sine care generează această trăire emoțională, eventuali factori externi sinelui care contribuie etc. Dar toate acestea vor fi căutări în zona strict obișnuit omenească, iar răspunsurile vor contribui, în cel mai bun caz, la dobândirea unui oarece confort al sinelui cu sine. Altfel spus, individul se va simți mai bine decât până atunci în pielea lui. Însa tot demersul rămâne unul al vieții obișnuite, fără pretenție de depăsire a stării de ignoranță.
Dacă însă dorim o strădanie pentru evoluție spirituală, pentru trezirea din somn, este de ințeles că nu există sine! Orice “sine” am gândi sau simți, este de fapt doar ego-ul. Tocmai acela care “simte că nu are încredere în sine” – este chiar ego-ul! Ego-ul, sub multiplele lui straturi, păreri despre el, emoții, văicăreli…, lista-i lungă, căci și creativitatea parșivă a acestuia, susținută-ajutată de către minte, este mare.
Singura ÎNCREDERE despre care se poate vorbi, care ar trebui să existe la un practicant al unei căi spirituale, este încrederea în Sine = Dumnezeu = Existență =Esența Minții = …denumirile pot fi mai multe.
Demersul practicantului este de a se desființa pe sine, de a dizolva ego-ul, ”eul”, de a renunța tocmai la cel care consideră că nu are încredere în el. Astfel, acolo nu mai rămâne decât Sinele (cu S-mare). Practicantul manifestă încrederea deplină în Sine și acționează, încercând în fiecare situație de existență – să înțeleagă prin simțire care este voia Universului, care este voia Sinelui-Dumnezeu: “Facă-se voia Ta!”… A nu se înțelege un abandon defetist, ci dimpotrivă, o atitudine de vigilență responsbilă și cât mai compasivă (fiecare cât poate, după unde se află el cu practica).
Prelungirea ÎNCREDERII menționate mai sus, în practica căutătorului, este încrederea în Maestru și în Învățături.
Așadar nu există nici un sine, ci doar Sine.
Orice altceva credem că ar exista în afara Sinelui este iluzoriu, este o falsă ”realitate” construită de către minte și ego, în tandem.
Cum să fac, concret, într-o situație de viață în care “nu am încredere în mine” ?
1. Să-mi aduc aminte că cel care se teme, care se vaită, care se crede neputincios etc., este nimeni altul decât ego-ul.
2. Să mă centrez, mă adun, liniștesc mintea și emoția.
3. Mă deschid față de situația respectivă, încerc să simt despre ce-i vorba acolo.
4. Am încredere în Existență = Dumnezeu = Sine.
5. Încerc să simt ce am de făcut în situația respectivă. Rog Existența să mă ajute să înțeleg ce-i de făcut.
6. Cer ajutorul Maestrului, prin interacțiune directă dacă situația permite, sau mental, încercând să mă conectez, dacă o comunicare directă nu este posibilă.
7. Să am convingerea că, făcându-“mi” cu onestitate, curaj, compasiune…, cât pot mai bine, partea, Existența va curge așa cum este cel mai bine pentru armonia Ei.
Mulțumesc frumos.