După ce se strădui să practice una și alta fără prea mare succes, Omul reveni la problema sa de bază: oricât de diverse și de filozofice și de elevate erau discursurile Spiritului și oricât de conștiincios era el, Omul, de fapt nu reușea să pună în practică aproape nimic… Care iluminare? care viață într-o permanentă stare de mediație? care realizare a Sinelui, când el se învârtea încă tot acolo, între furii și resentimente și gelozii și frici și răutăți… Și nu numai că se învârtea tot acolo, dar emoțiile erau de fapt cele care comandau: doar din când în când reușea Omul puțintel să devină conștient de emoțiile sale; în general însă ele erau suverane: când îi comandau Omului să fie trist, el devenea trist; când comandau o furie, el imediat se supunea și izbucnea într-un acces de violență; la cea mai mică amenințare de părăsire – îl apuca panica sau gelozia; și tot așa. Ce pot să fac, Spirite? mă chinui și mă chinui și mă chinui, întrebă el, mai mult retoric…

– Da, din nou asta… “cum să lucrăm cu emoțiile”, comentă Spiritul destul de preocupat și îngrijorat de eșecul demersurilor sale de până atunci… of, oamenii ăștia, greu mai înțeleg ei… Dar neavând încotro, trase aer în piept și reîncepu. Spiritul știa că pe măsură ce vorbea o să se înflăcăreze, doar el era un bun orator și doar asta era misiunea sa, de a vorbi iar și iar și mai știa și că o să-i vină idei noi, poate de data asta, cu o nouă inspirație și o nouă abordare o să o scoată la capăt cu Omul și emoțiile alea ale lui… Și mai recunoscu undeva în sinea sa – că de fapt se plictisea el însuși să repete tot roată aceleași lucruri, și că de fapt mai mult pentru sine va incerca o nouă abordare: așa, de antrenament. Dar era o abordare dificilă, recunoscu Spiritul în sinea sa, cine știe ce va înțelege Omul…

Oamenii, când intră pe o „cale spirituală”, sau mai bine zis, când cred ei că intră pe o cale spirituală, începu el ușor amuzat de discursul său, își propun să „lucreze cu emoțiile”. Interesant e că nu-și pun niciodată întrebarea: de ce să lucrezi cu emoțiile, de ce să le faci ceva anume? Dar asta e acum la modă, “să lucrezi cu emoțiile”, auzi asta peste tot în jur în lumea asta cu preocupări “spirituale” și atunci majoritatea oamenilor nici măcar nu se gândesc de ce să o facă: dacă așa e de bon ton – așa trebuie să fac și eu, că dă bine, nu? exageră puțin Spiritul, știind că șochează. Doar asta era o altă tehnică de-a sa, de a șoca mereu, de a se purta ca un învățător nonconformist… da, mintea oamenilor trebuie mereu șocată, atlfel se complace în starea aia a ei de lâncezeală călduță, oamenii trebuie treziți din adormirea asta a lor și din această reconfortantă și agreabilă părere bună despre ei înșiși… Și în plus e amuzant să șochezi, e distractiv să vezi mutrele alea ale lor, consternate, cum poate un maestru să vorbească sau să se poarte așa, ce fel de maestru mai e și ăsta? Cum se poate purta așa cu noi, “doar noi suntem ființe spirituale”, mici dumnezei chiar… chicoti Spiritul în sinea sa, reamintindu-și diverse scene. Măcar cu asta să se aleagă și el, cu puțină distracție.

Și o să vedem la sfârșit, își reluă el, dintr-odată serios, ideea cu voce tare, că metoda ultimă – este tomai aceea de a nu „lucra” cu emoțiile, ci de a face altceva cu ele. Da, era de fapt o treabă serioasă, își spuse el.

Bine, hai să lăsăm gluma la o parte, își remodelă Spiritul discursul pătruns de această bruscă seriozitate: de fapt de ce vor oamenii “să lucreze cu emoțiile” astea ale lor? Simplu, pentru că ei nu le înțeleg. Emoțiile sunt niște gânduri, țin de minte, dar, față de celelalte gânduri au o energie extraordinară și se leagă cumva de corpul fizic. Emoțiile sunt ceva între minte și corpul fizic, un fel de punte. Au un grad de somatizare, de trăire fizică, emoțiile sunt de fapt trăite fizic. Gândește-te la furie, la dragoste, la frică, toate au o componentă fizică, ele sunt unite cu corpul și din cauza aceasta emoțiile sperie. Pentru că omul le simte! Pentru că sunt gânduri pe care le poți simți cu corpul, vezi ce ciudățenie?

Și mai mult, majoritatea sunt simțite ca ceva neplăcut, sau cel puțin surprinzător sau neexplicabil, dar ele pot fi dureroase, arzătoare, devoratoare… Emoțiile sunt simțite fizic, sunt simțite atât de visceral, atât de profund, încât omul pur și simplu nu poate să le suporte. Și culmea, nici nu le poate controla, emoțiile fac ce vor ele cu corpul lui!  Iar apoi corpul cumva îi dictează lui, omului, ce să facă și astfel apar tot felul de chestii complet anapoda, dictate de corp: anxietate, tremurături, zbierăte, plânsete, istericale, bulimie, etc., doar știi cam cum pot arăta emoțiile dezlănțuite, și el, bietul om, trebuie să se supună, n-are nici o putere de decizie în fața lor. Din acest motiv sunt de fapt emoțiile atât de deranjante, pentru că ele îți scapă de sub control! Și nici măcar nu înțelegi ce este acel lucru care tocmai ți-a scăpat de sub control, zâmbi Spiritul, amuzat de toată această tărășenie. Măcar cu asta să se aleagă și el, nu? cu puțin amuzament…

Și atunci ce vrea omul să facă? Vrea să controleze emoțiile. Ceea ce bineînțeles că nu se poate. Și dacă încerci să îți controlezi emoțiile nu vei reuși decât să le reprimi, le pui un capac și subconțientul tău devine o oală cu presiune, un vulcan, iar la un moment dat acel capac o să zboare, iar emoțiile or să se reverse cu o forță mult mai mare decât cea inițială. Deci ideea de a-ți controla emoțiile în nici un caz nu este cea bună. Și așa se explică foarte multe dintre izbucnirile de violență, lucrurile nestăpânite din societate, omul încearcă să-și reprime emoțiile, așa a fost de cele mai multe ori educat, că nu-i frumos să spui sau să arăți ceea ce gândești, că trebuie să fii mereu respectuos, că nu dă bine să plângi în plublic, și asta reușește, o lună, două, un an, zece ani, după care omul acela își ia pușca și își omoară familia sau colegii, ajuns în faza când emoțiile chiar nu mai pot fi controlate în nici un fel.

Și atunci rămân alte căi; și dacă tot vrei să-ți faci de lucru cu emoțiile, atunci mai bine alege o cale prin care acestea pot fi folosite pentru evoluția ta spirituală, dacă tot pierzi timp și energie cu treaba asta… Acest lucru presupune să le înțelegi, să le accepți, iar apoi să faci ceva cu ele; așa cum vrei tu, “să faci”; mai ții minte, à propos, tu mereu vrei “să faci” câte ceva și uiți “să fii”… la fel acum, cu emoțiile, din nou vrei “să faci” ceva…

Bine. Se pot “face” două lucruri. Primul este un lucru destul de sec, dar eficient, este așa zisa stare de martor de care am mai vorbit. Exact ca în vipassana, când îți urmărești respirația sau gândurile, trebuie să ajungi să fi capabil să te dai un pas înapoi și să îți urmărești emoțiile: tu devii spectatorul propriilor tale emoții. Ce înseamnă asta? Înseamnă că tu te dezidentifici de acele emoții, tu nu mai ești una cu ele – în momentul în care le poți privi, tu devii martorul, diferit de acele emoții. Ori în momentul în care tu nu te mai identifici cu ea, cumva retragi energia din acea emoție și forța ei o să scadă. Este suficientă observarea, dezatașarea de acea emoție, și o să vezi că ea o să își piardă din forță. Practicând acest lucru de mai multe ori, emoția încet încet o să dispară. Tu o să devii un observator al unui gând care devine din ce în ce mai firav până când se estompează. Aceasta este o metodă oarecum intelectuală, și spuneam – o metodă oarecum seacă, acea de observator.

Cealaltă metodă este metoda tantrică în care tu intri în acele emoții. Este o metodă “emoțională”, neintelectuală, adică demersul este exact pe dos: în metoda de observator tu te detașezi de acele emoții, în metoda tantrică tu intri în ele. Dar intri într-un mod diferit de cel în care o faci zilnic, nu te mai identifici cu ele, precum în viața de zi cu zi, atunci când te înfurii, de exemplu, iar această furie crește în tine ca o vâlvătaie, până când țâșnește, iar în acel moment tu ești furia – așa se întâmplă cu furia omenească obișnuită, zilnică. Ce ar presupune o furie tantrică? Ar presupune să lași acel lucru să crească în tine, iar în același timp tu să devii observatorul ei, dar din înăuntru, din centrul ei… Cumva să nu o scoți în afara ta, tu să intri în acea furie, dar perfect conștient, seamănă cu starea de martor, dar diferă prin nondetașarea de furia respectivă.

Acest lucru este valabil pentru orice alt fel de emoție. Tu intri în mod conștient în acea emoție și o lași să te devoreze, te lași devorat de acea emoție și lucrul cel mai frumos este că prin acest foc interior, prin această ardere, egoul tău va fi descompus de această emoție încet încet.

Acest lucru presupune însă curaj și forță, de aceea metoda tantrică este grea și cam nimeni nu o practică! Dar este extraordinar de puternică și de frumoasă, ca întreaga  tantra, de altfel… Tu cumva te vei lăsa devorat de acele emoții, nu tu, ci egoul tău. Cu fiecare emoție care te cuprinde poți să faci un exercițiu și să simți cum egoul tău se fărâmă, este descompus, este făcut cenușă, este mistuit de emoția respectivă.

Acesta este un exercițiu tantric minunat, care mai realizează încă ceva – faptul de a-ți ascuți percepția: pe de o parte egoul se fărâmă, pe de altă parte, percepția ta devine din ce în ce mai acută, pentru că tu ești în emoție și în același timp poți să o observi și te poți observa pe tine cum te dizolvi în această emoție. Te omori pe tine și totodată ești conștient, te lași pradă emoției și în același timp – observi cum ți se dizolvă egoul.

– Și cum alegem metoda cea bună?

– Amândouă metodele sunt bune, trebuie de fapt să o alegi pe cea potrivită ție, sau pe cea pe care o poți practica. Depinde de fiecare, pentru că nu oricine poate să le practice pe amândouă. Oricum amândouă sunt destul de grele, dar cea tantrică este foarte grea, pentru metoda tantrică îți trebuie un curaj extraordinar.

Și încă ceva – metoda tantrică spuneam că îți dizolvă egoul, spuneam că îți crește percepția, calitatea percepției, dar în același timp te mai învață ceva, te mai învață abandonul. Din acest punct de vedere, metoda tantrică, spun eu, este mai valoroasă. Dar repet, este extraordinar de greu de făcut, pentru că presupune să renunți la acel control, în mod conștient: să te sinucizi – metaforic, tu pierzi controlul și în același timp te sinucizi. Egoul tău se sinucide în acea emoție, iar acest lucru este foarte greu pentru că întotdeauna egoul va vrea să dețină acel control, doar de la asta am plecat, nu? Dacă am pornit de la ideea că omul vrea să își controleze emoțiile în vreun fel, acum propunerea este să te arunci deliberat în acele emoții, să se sinucidă egoul în acele emoții, să renunți tocmai la ideea de control, cea care a inițiat demersul tău de a lucra cu emoțiile…

Aceste metode se adresează unor tipuri diferite de persoane, metoda martorului se adresează unui om, să spunem, de factură mai intelectuală, cu predominență mental, care reușește într-un mod oarecum abstract să lucreze cu aceste emoții, să le privească de la distanță, să le analizeze, să le vadă, să se detașeze de ele. Cealaltă, metoda tantrică, se adresează unui om mai emoțional, curajos, pasional, unui om care are curajul și capacitatea de a se lăsa mistuit.

În plus, cele două metode au o calitate energetică diferită. Metoda martorului este mai rece, cea tantrică este pur și simplu vâlvătaie, are cu totul altă forță, cu totul altă densitate.

Este o metodă oarecum adaptată, care pornește de la ideea percepției tantrice: percepția tantrică presupune să intri într-o anumită senzație într-o stare de contemplație. Nu uita că în toată tantra backgroundul este starea de contemplație, mintea oglindă, deci tu trăiești o anumită senzație, ai o anumită percepție pe fondul unei minți oglindă. La fel cu emoția, tu intri în acea emoție, te lași devorat de ea, dar pe fondul unei stări de contemplație, dar acest lucru este foarte greu, pentru că în același timp trebuie să fii și focul, dar trebuie să fii și oglinda și oglindirea. Trebuie să fii și distrugerea și mistuirea, dar și oglindirea acestei mistuiri. E greu, dar e spectaculos acest lucru, de a fi și emoția și flacăra și oglinda…

Atenție însă, nu trebuie să confundăm această metodă – cu identificarea cu emoțiile, nu faci tantra de exemplu, dacă mănânci și intri în acea senzație ca un gurmand, nesătul, dintr-un hedonism inconștient. Hedonismul și tantra nu au nici o legătură. Tantra înseamnă a intra într-o percepție fiind mereu în starea de contemplație. Înseamnă a integra acea percepție în starea de contemplație – în rigpa, cum spun tibetanii, adică în starea de prezență instantanee, de a deveni, dacă vrei, doar o prezență pură care oglindește o percepție, în mod lucid și conștient. Asta înseamnă tantra, o percepție sau o emoție oglindită într-o prezență pură.

Oglindită, în ghilimele, pentru că iarăși avem o problemă cu cuvintele, noi înțelegem oglinda drept ceva care are un suport, o suprafață lucioasă care stă pe ceva, are o materialitate, o ramă, o sticlă. Oglindirea tantrică nu înseamnă asta, luăm doar procesul de oglindire, adică acea percepție se oglindește în starea de contemplație, în rigpa, în acea prezență instantanee, dar rigpa nu are o formă, o ramă, o sticlă, doar este starea de contemplație, starea de conștiență și în ea se reflectă percepția. Ca și cum starea de contemplație, starea de prezență pură se umple cu percepția respectivă, emoția respectivă. Această stare de percepție pură poate lua orice formă, se poate umple cu orice, cu un gust, cu un miros, cu o senzație tactilă, emoție, bucurie, frică, emoții extreme precum furia, toate acestea pot umple starea de contemplație, starea de rigpa, dar, prin esența ei, rigpa însemnând conștientizare, ele se vor dizolva acolo…ele doar vor fi percepute, nedevenind materiale,  la fel precum imaginile reflectate de oglindă nu au o realitate proprie, nici aceste percepții, emoții, nu au o realitate proprie, doar sunt niște oglindiri în starea de conștiență pură.

Și când pricepi lucrul acesta – tocmai prin această conștientizare, prin rigpa, vei înțelege că de fapt totul este o reflexie, că totul este o iluzie. De fapt despre asta e vorba, despre iluzie, despre maya, aceste percepții sau emoții nu au o realitate inerentă, sunt doar ceva-uri care se reflectă și atunci normal că ele nu mai au forța sau realitatea grosieră a unei emoții, acea chestie sfâșietoare sau cum vrei tu să îi spui, dispare, pentru că ele sunt doar o iluzie, o reflexie în conștiență.

Dar asta este ceva de care te poți bucura. Asta este și diferența dintre metode, prin starea de martor lucrurile sunt oarecum seci și tu cumva scoți energia din emoție, iar emoția aceea se ofilește, se ratatinează, în tantra lucrurile sunt pline de viață, în tantra emoția aceea este trăită. Chiar dacă este o iluzie, exact ca un vis, la fel cum te bucuri de un vis frumos, la fel te poți bucura de această iluzie. O trăiești, te bucuri de ea, dar știind mereu că ea este de fapt iluzorie, că nu are o realitate inerentă. Și atunci, în plus, mai adaugi ceva la practica tantrică, mai adaugi bucuria. Condiția este însă, repet, de a putea face aceste lucruri în starea de prezență pură, în starea de rigpa și de a putea integra totul în acestă stare de contemplație.

Asta e percepția tantrică; despre asta însă nu se prea vorbește, lumea evită cuvântul tantra, sau îl rostesc cumva temători și în secret, asta din cauza conotațiilor sexuale pe care i le-a dat occidentul. Și atunci pe undeva poate termenul de tantra merită a fi redefinit, reabilitat. Putem, dacă vrem să îi găsim alt nume. Aceasta este părerea mea, ceea ce zic eu că ar putea fi tantra, varianta mea de lucru în manieră tantrică, pentru transcenderea, prin integrare, a percepțiilor și a emoțiilor. Și repet, acest lucru, această abordare se poate aplica oricărei percepții, oricărui simț, oricărei senzații, externe, interne, oricărei mișcări, pentru că toate percepțiile sunt mișcări de energie dinspre sau înspre exterior sau în interiorul tău. Și atunci tantra are această calitate de a specula mișcarea, de a specula energia din mișcare, dinamica, viața acelei mișcări, de a permite conștienței să intre conștient în acea mișcare.

– Este oarecum ceva asemănător cu meditația în mișcare? se dumiri Omul, care începea să priceapă din ce în ce mai multe, chiar dacă deocamdată teoretic, chiar dacă aplicarea în practică încă nu-i ieșea prea grozav, își reaminti el…

– Da, așa este! Spre deosebire de ideea “clasică” de meditație, când ne străduim să păstrăm corpul fix, ne chinuim să ținem mintea liniștită, sau într-o asană, într-o postură yoghină, când ne străduim să ținem corpul imobilizat, tantra înseamnă, după mine, integrarea mișcării… pentru că viața înseamnă de fapt mișcare, gândurile curg, emoțiile se schimbă, celulele se transformă, totul este mișcare. Chiar atunci când, chipurile, stăm în meditație, de fapt nu stăm deloc, pentru că acolo se mișcă tot felul de energii. Până la urmă, tantra integrează acest dinamism în starea de contemplație. Centrul rămâne nemișcat, iar periferia, fie că vorbim de interiorul sau de exteriorul tău, are tot felul de mișcări, de care ești conștient pe deplin, valuri de energie care iau tot felul de forme, de gânduri, de emoții, mișcări ale corpului, mișcări ale respirației, ale inimii. Totul este energie în mișcare, are o anumită frecvență, o frecvență mai subtilă, a gândului, o frecvență mai grosieră, a sângelui, dar toate sunt de fapt mișcări ale energiei. De aceea spunem că tantra înseamnă a fi în această mișcare, pe fondul unei contemplații perpetue, prezența pură, rigpa.

Meditația în mișcare, meditația în mers, meditația prin dans, toate încearcă să realizeze cam același lucru, corpul să se miște, să danseze singur, într-o stare de non minte, de percepție pură. Să integrezi mersul, percepția acelui mers, percepția acelui dans, în starea de contemplație.

Primul pas bineînțeles că rămâne pranayama, deci observarea respirației, exercițiul de a respira conștient, exercițiul de a-ți observa respirația, toate acestea fac parte din aceeași familie. Iată cumva cum se închide cercul, vipassana, observarea respirației, poate fi folosită și în sens tantric. Tu integrezi această respirație în starea de contemplație, acesta este aspectul tantric, dezvoltarea tantrică pe care o poate lua vipassana.

– Hm, deci să mă las devorat de emoții… repetă Omul, ca să-și reamintească la o adică ce are de făcut.

– Iar n-ai înțeles, sau ai înțeles doar ce ai vrut tu, comentă Spiritul exasperat. Asta era doar o parte a practicii, cealaltă parte deja ai uitat-o, pe cea mai importantă de fapt…

– ……?

– Spuneam că trebuie să te dizolvi în acele emoții, să devii una cu ele, iar apoi să vă dizolvați amândoi – tu cu ego-ul tău și emoțiile!- în starea de contemplație, ai uitat complet ceea ce era mai important… ori asta nu e de loc ușor, de fapt e cel mai greu lucru… Tu de fapt nici măcar n-ai înțeles prea bine ce e starea de contemplație…

– …… E mintea-oglindă, asta-i starea de contemplație, nu-i așa? se dumiri Omul ca la un examen la care i-a venit inspirația salvatoare brusc, în ultimul moment, doar auzise de câteva ori chestia asta, cu mintea-oglindă… Cum se poate ajunge la această minte-oglindă? încercă el să supraliciteze, acum că se simțea stăpân pe situație…

– Da, poate că nu e totul pierdut, își spuse Spiritul, măcar ține minte niște cuvinte, tot e ceva… Și prefăcîndu-se din delicatețe că n-a observat confuzia din capul Omului, Spiritul continuă, supralicitând și el: să vedem care pe care, zâmbi în sinea sa.

Se poate ajunge și prin exercițiu, iar principala formă de exersare este non-etichetarea. Acest lucru îl poți realiza zilnic, în viața și rutina cotidiană, de aceea spuneam că poate fi privit ca un exercițiu: pas cu pas, secundă cu secundă poți să îți descoperi această minte-oglindă, apoi să te antrenezi pentru a ajunge cât mai des și mai ușor în acea stare, iar apoi să rămâi în starea de minte-oglindă… Asta se poate face, spuneam, prin non etichetare, pur și simplu să înveți să privești fără să pui etichete, fără să judeci, fără să atribui calități sau defecte unui anumit lucru, unei anumite stări, persoane sau experiențe. Să-ți antrenezi mintea pentru a o învăța să devină doar o oglindă. Așa cum e acum, mintea ta este precum un filtru prin care orice trece este etichetat, catalogat, un filtru îmbâcsit de prejudecăți, imprimări emoționale, concepte, păreri: asta este o floare, ăsta este un scaun, ăsta este un om, ăsta îmi este prieten, ăsta îmi este dușman, etc… Toate acestea sunt etichete, puse de mintea ta în momentul în care o percepție străbate această minte, orice vine din exterior sau interior și intră în contact cu mintea este categorisit, etichetat, analizat, băgat într-un sertar: sertare cu scaune, cu flori, cu oameni.

Odată etichetate și ajunse în sertare, pentru că așa a fost mintea învățată să facă cu orice lucru, ființă, experiență, situație, lucrurile pe care le percepem, spuneam, își pierd calitatea lor “reală”, ele nu mai sunt absolute, ele aparțin de acum acestei minți care le poate sorta și categorisi acestea sunt scaune, acesta sunt flori, aceștia sunt oameni, aceștia sunt oameni buni iar aceștia sunt oameni răi. Mintea pune astfel stăpânire pe lucruri, ființe, experiențe și situații, iar în timp lucrurile își pierd independența cu totul și încep să aparțină acestor sertarelor, după cum le-a categorisit și după cum le-a împărțit mintea. Ori toată această filtrare se face după niște convenții (“acestea sunt scaune”, “acestea sunt flori”) și după niște norme, educaționale, de morală, etc. (“aceștia sunt oameni buni” iar “aceștia sunt oameni răi”)… Bine-nțeles că aceste convenții la început sunt utile, oamenii trebuie să aibă un limbaj comun: acestea sunt scaune iar acestea sunt flori, scaunele trebuie deosebite de flori de către toată lumea, altfel nu ar fi posibilă comunicarea, fără un limbaj… în paranteză fie spus, acest limbaj care trebuia să fie un instrument, devine la un moment dat, în mod paradoxal, un fel de obstacol în calea comunicării adevărate, tot din cauza minții, care începe să interpreteze, să răstălmăcească cuvintele așa cum vrea ea… e foarte vicleană această minte…

Dar să revenim, în timp lucrurile se îndepărtează mult de la convențiile învățate în copilărie -“acestea sunt scaune, acestea sunt flori”, pentru că încep etichetele, amintirile, asocierile cu anumite stări (de plăcere, neplăcere, frică, respingere, etc), se adaugă apoi memoria socială, conveniențele și toate acestea ajung cumva să paraziteze noțiunile inițiale de scaune și flori: scaune și flori devin frumoase sau urâte, dobândesc anumite caracteristici, ne plac sau nu ne plac, le cumpărăm pentru că…, le aruncăm pentru că…., sunt la modă, nu mai sunt la modă, etc.

Astfel că în final mintea nu va mai face nimic spontan, ea va face totul după niște reguli, după niște modele prestabilite, inoculate din copilărie, adolescență, întărite sau schimbate, dar tot tipare. Pentru că atunci când ceva se schimbă în minte, asta se va întâmpla tot după niște tipare, mintea va adopta alte tipare, ceea ce se schimbă sunt doar tiparele, mecanismul minții rămâne același: te uiți la televizor și observi ceva, o nouă modă, și gata, refiltrezi lucrurile după noua modă….

Mintea-oglindă se obține prin non-etichetare. Cel mai bun exercițiu este chiar viața zilnică, trăită fără a mai pune etichete: asta e o banană, asta e o prăjitură, asta e o prăjitură bună… poți trăi printre scaune, flori, banane și prăjituri și fără să verbalizezi mereu, fără să-ți spui mereu: “asta e o banană, asta e o prăjitură, asta e o prăjitură bună, asta îmi place, asta nu îmi place”… Ca să nu mai vorbim despre etichetatul oamenilor, hai să nu intrăm în prea multe amănunte de data asta…

Și iată că am ajuns din nou la dialogul interior și la necesitatea opririi acestui dialog…

Și mai e ceva: această veșnică etichetare duce în același timp și la consolidarea percepției samsarice. De ce? Pentru că, am anticipat deja, veșnica etichetare, la început a obiectelor (“acesta este un scaun”, “aceasta este o floare”), veșnicul împărțit pe categorii, este urmat de atribuirea de calități: veșnicul bine-rău, frumos-urât, plăcut-neplăcut etc., ceea ce accentuează dualitatea. Ori samsara înseamnă tocmai viață în lumea duală, de fapt, mai exact, în percepția duală. Samsara este dată de percepția ta duală.

Samsara și nirvana nu sunt de fapt diferite, ci percepția ta este cea care le separă. Același lucru privit dual este samsaric, iar același lucru, privit nondual este nirvanic, aceeași cană cu cafea, același măr, același om, depinde de cum le privești tu. Acesta este tot secretul percepției nonduale, percepția nonduală este cea care te duce în nirvana, este foarte simplu.

– Și cum facem asta? întrebă Omul într-o doară, de mult se gândea la altceva, la emoțiile lui, asta era acut și dureros, oare ce tot voia Spiritul ăsta cu samsara și nirvana lui, făcea el ce făcea și ajungea tot acolo, la treaba cu iluminarea…

– Păi tocmai am spus, se ambală Spiritul, renunțând la etichete, la dihotomia veșnică.  Exersând percepția fără etichete, renunțăm treptat la percepția duală, iar noua noastră percepție ne va duce spre nirvana, în aceeași casă, în aceeași încăpere, în aceeași familie, cu același om, cu aceeași cană de cafea, cu același scaun și cu aceeași floare. Percepția este cea care transformă samsara în nirvana, nu trebuie să pleci nicăieri, nu trebuie să mergi în altă dimensiune, să stai în nu știu ce posturi nemaipomenite, să ții vreun regim de vegetale, doar schimbă-ți percepția, de la dual, la nondual, doar renunță la a mai pune etichete. Încet încet, prin acest antrenament, mintea ta va deveni acea minte-oglindă, care doar reflectă. Iar atunci întreaga calitate a percepției se va schimba și întreaga calitate a vieții tale se va schimba. Iar acest lucru înseamnă nirvana.

Nu este așa de greu să trăiești aici și acum, în nirvana, bându-ți cafeaua de dimineață, în această cameră, pe acest scaun, privind acestă floare, aici, tu poți fi în nirvana, doar schimbându-ți percepția.

Dar haide să revenim la problema ta, emoțiile, îi citi Spiritul gîndurile… Spuneam că în lucrul cu emoțiile există două abordări, una care implică utilizarea stării de martor, alta care implică acea abordare pe care am numit-o tantrică. Și mai spuneam că cele două abordări nu se aplică oricui și nu se aplică identic tuturor momentelor și situațiilor.

Starea de martor, prima abordare, ar fi utilă de exemplu ca metodă de lucru acelor oameni care nu își pot stăpâni emoțiile, care practic sunt posedați de propriile emoții. Există persoane care sunt pur și simplu subjugate de propriile emoții… de fapt astfel de momente apar în viața oricui, momente în care, oricât de echilibrați ar fi în rest, oamenii pur și simplu devin marionetele propriilor emoții. Pentru acest tip de oameni sau pentru astfel de momente este necesară dezidentificarea. Omul se îndepărtează de emoții, se uită la ele, devine conștient de ele. De ce au emoțiile atâta forță? Spuneam că forța lor vine tocmai din identificare. Identificându-te cu emoțiile, le alimentezi cu energie. Iar atunci când te retragi din emoție retragi de acolo și energia ta. Iar atunci emoția, încet încet, se dezumflă, nu mai are forță, nu mai are energie, nu mai are viață. Prin identificare dăm forță emoțiilor noastre, iar cu cât omul este mai puternic, emoțiile sale vor fi mai puternice.

Acesta ar fi primul mecanism, retragerea din emoție, pentru a nu o mai alimenta cu energia noastră, iar emoția, părăsită astfel grație stării de martor, scade din intensitate.

Punctul central al acestei abordări este conștientizarea, lucrând cu starea de martor asupra emoțiilor, pe de o parte dezamorsăm energetic emoția, iar pe altă parte devenim din ce în ce mai conștienți. Aceasta este o metodă funcțională pentru emoțiile invadante, indiferent de natura lor, că vorbim de gelozie, de furie, de frică, chiar de o iubire pătimașă.

Al doilea tip de lucru cu emoțiile este, spuneam, cel tantric. Acesta este recomandabil mai ales oamenilor care-și neagă emoțiile. Celor care își reprimă emoțiile, celor timizi, celor care nu își permit să aibă emoții. Fie din timiditate, fie din complexe de inferioritate, fie pentru că așa au fost educați, fie pentru că acele emoții sunt prea dureroase. În aceste cazuri, cred că metoda tantrică este de preferat: pentru că omul învață să intre în emoție, învață să își exploreze emoția ca pe un teren necunoscut.  Persoana respectivă va explora cu calm și curaj, dar cu trăire maximă, toate cotloanele emoției, va lumina cu propria conștiință acele cotloane, află astfel de unde vine acea emoție, ce se găsește prin acele unghere: frica de moarte, frica de părăsire, abandonul din copilărie, tot felul de astfel de lucruri…

Deci, intrând în emoție cu curaj și mai ales cu conștientizare, care iată, până la urmă este numitorul comun al oricărei metode spirituale de autocunoaștere, pur și simplu explorăm cotloanele emoțiilor, scoțând la iveală tot felul de lucruri reprimate, din copilărie, adolescență. Cu această ocazie putem face curat prin lumea emoțională și în subconștient.

Mai spuneam că prin metoda tantrică putem folosi acea emoție pentru a dizolva egoul si atașamentele și chiar pentru a dizolva alte emoții. Pentru aceasta pătrundem în acea emoție, astfel încât să îi simțim forța, fie că este vorba de iubire, de furie, frică, orice altă emoție, important este să îi simțim forța. Apoi, la nivel intuitiv putem asimila această forță unui element al naturii, posibil unei manifestări naturale, o tornadă, un vârtej, depinde de afinitatea și de capacitatea de vizualizare a fiecăruia. Important e să asimilezi acea forță cu un element cunoscut, să vizualizezi iubirea precum un foc, de exemplu. Și atunci cu acel foc astfel vizualizat, vei putea arde egoul, atașamentele care sunt în raport cu această emoție, ba chiar și alte atașamente, alte emoții.  Vei putea folosi acest foc pentru purificarea ta, pentru purificarea subconștientă și pentru dizolvarea egoului. Dar, repet, asta necesită curaj, necesită conștientizare, forță și voință, dar în final este o metodă extraordinară de purificare și conștientizare.

Desigur, cele două abordări în lucrul cu emoțiile pot fi folosite împreună, pot fi alternate, depinde de fiecare. De exemplu o persoană poate avea o furie pe care să o depășească prin starea de martor, dar în același timp poate avea anumite complexe de inferioritate cu care să lucreze prin abordarea tantrică, iar aceasta este o situație foarte frecventă (căci tocmai datorită acestor complexe de inferioritate omul ajunge să își reverse furia asupra lumii, asupra lui însuși de fapt)…

Dar ține minte, nu e vorba doar de a te dizolva în acea emoție, cum ai spus tu mai devreme… mai e nevoie de starea de contemplație, și de conștientizare… de fapt ele sunt obligatorii! Fără acestea nu e tantra, fără acestea e doar aceeași banală  identificare a ta cu emoțiile… doar că de acum înainte tu nu te vei mai considera un om obișnuit, ci un tantric!

Indra

 (textele aparțin autoarei, copierea, transmiterea sau altă utilizare a lor se poate face doar după obținerea permisiunii și cu respectarea fidelă a conținutului… mulțumesc!)