Venim cu anumite “bagaje” din alte părți, de la alte cursuri, etc., din viață, de oriunde. Nu numai asta, dar mai și filtrez totul. Și desigur, cred că stiu: de exemplu “știu” un exercitiu. Și nu mai sunt atent la ce mi se spune, la ce mi se cere concret în acel moment. NU MAI SUNT PREZENT – PENTRU CĂ “EU ȘTIU”. Și de fapt – nu îl fac! Iar cred că știu.   Dacă chiar VIN GOL și DOAR practic, ca si cum ar fi prima dată – de fiecare dată, corect, prezent si conștient, de fiecare dată se mai poate mișca câte ceva: mai simt ceva, integrez ceva, mult, puțin, mare, mic, nu știu și nu asta mă preocupă. atunci chiar se vor schimba lucrurile. Mai grav este dacă compar exercițiile cu ce “știu eu” din alte părți. Sau dacă fac, iarăși, “cum știu eu” – dintr-o nouă obisnuință: iată cum am făcut un nou program, acum cu exercițiile; deci nu sunt nici deschis la ce fac si nici prezent! Apoi ego-ul spiritual începe el să se convingă că e mai bine așa cum fac eu, variant mea e cea bună, iată ce deștept sunt: adaug acel “știu” după mintea mea – la straturile lui (groase) deja preexistente.   Dacă chiar vin gol… asta ar trebui să fie atitudinea zilnică, aceea de a lăsa totul în urmă, de fiecare dată: să las trecutul, până în clipa respectivă. Obligatoriu pt asimilarea… a orice!   Dar eu mereu vreau să mai păstrez ceva și pentru mine. Cred că se poate așa, sau că știu eu cum să fac asta, sau “că mă scot eu cumva”, “păcălesc eu Universul, doar sunt mai șmecher, nu?”, “și de fapt nu mă vede nimeni”…   Nu merge!!! Trebuie să îmi asum, să mă responsabilizez și să mă hotărăsc. Așa fac și în viața de zi cu zi: mă fofilez, cu acel veșnic “poate nu mă vede nimeni de data asta”, crezând că acumulez mai multe, că le țin “ale mele” , le dosesc…: sunt achizițiile mele, am!   Desfac auto-limitarea proprie! Lucrez pe ce simt că mă îngrădește sau pe ce mi se spune. Ascult sfatul, FAC. Cu forța: în sensul cel discutat!   Am o listă de ce fac, zilnic, de ani de zile. În fiecare weekend merg la munte. De ce? Am extins zona de confort acolo, m-am identificat cu plăcerea de a ieși din oraș, cu menținerea imaginii mele de iubitor de natură, cu respiratul aerului curat care îmi face “mie’’ bine, corpului meu minunat. Acolo nu mă vede nimeni, ramân perfect în ego-ul meu și recunosc că îmi place. Nici măcar nu pot vedea cât de mic este universul...

De la a rezolva problemele noastre – la a înțelege că nu suntem decat o manifestare a Existentei, o continuă mișcare, transformare, drumul trece printr-o Școala. Ascultăm cu atenție, mai mult sau mai puțin cu mintea, încercând să întelegem logic – ceva ce nu se poate cuprinde, infinitul. Parcă am avea nevoie de scheme, soluții, pe care să le aplicăm conform tiparului de elev conștiincios. Adunăm cunoștinte, citim, cerem algoritmi, de parcă simplul fapt că i-am citit și poate învățat pe dinafară – ar însemna că i-am și integrat, că sunt în noi, profund. Venim la sală și credem că practicăm: dar suntem tot în noi, tot cu problemele noastre, reinventate, mereu, mereu. Când ar fi mai simplu să ne deschidem, să ne încredințăm Existentei, să primim Învățăturile, fără un scop anume. Și poate așa – să simțim, auzim, să ascultăm altfel. Și Școala poate că nu se termină niciodată și nu primește nimeni coronită la final. Pentru că nu mai este nimeni, acolo. Am reuși să ieșim din realitatea statică, greoaie, a lanțurilor atașamentelor și am trăi în fluxul natural al vieții și al efemerității ei. Și – da, sunt soluții. Mă uit la mine, apreciez cât pot, ascult observațiile, mă văd – ce mă împiedică, mă văd dacă mă opun, mi-e frică, nu am curaj, sunt rigidă, bolovan… Vin la Școală, atentă, prezentă și constientă, angajată cu încredere, devotament, recunostință; și practic: din întelegerea nevoii de schimbare, cu responsabilizare, deschidere, compasiune, bucurie, dăruire. Cad obiceiuri, se dărâmă ziduri, bariere, ies din cerc, nu am formă, mă dizolv, mă cuprinde viața. Dintr-o atitudine interioară de “nu știu”, de deschidere, de recunostință față de Maestru, Existență....

Demolarea ego-ului doare! Doare foarte tare! Ce “îmi mai ramâne mie’’? Ce “mă’’ fac? Întreb: pentru că în programele “mele’’ trebuie să mai existe ceva, trebuie să “văd” ceva, fie un rest, fie o speranță, sau o altă “remodelare’’, să îmi rămână totuși ceva și “mie”. Ei, trebuie să nu mai vreau nimic. Să vezi ce bucurie simți când nu mai ai un “target’’! Doar faci, de bunăvoie, conștient! ȘI LIBER! Rămâne frica că mă dezgolesc în fața lumii!! Mă văd celalți cum sunt în realitate. Cum rămâne cu imaginea mea construită atația ani cu greu?! Ce “trebuie’’ să facă omul într-o viață? Să învețe, să își găsească un servici bun, să “se realizeze”, să aibă o casă, o mașină, toate cele necesare unei vieți “confortabile”, “convenabile” (cuvintele călduțului, ar spune Indra) În conformitate cu programul ștanțat de societate, părinți, etc? ȘI? Dacă le obțin, Mă opresc! Mă mulțumesc, asta la nivel omenesc. Iar dacă practic și văd un pic altfel lucrurile, iarăși mă opresc, crezând că e “mulțumitor”, nici că se poate mai bine, am mai punctat ceva! Am mai adăugat ceva “spiritual” la o viată “multumitoare’’, confortabilă, convenabilă. Călduță: nimic spectaculos, nici o libertate reală, nici o trăire autentică; dar confortabilă, ar spune Indra)   Și vine cineva și zice: “Hei, mai e ceva acolo! Uite ușa, cheia! Tu doar spune: deschide!” Iar să muncesc? Iar să o iau de la capăt?! Și mai trebuie să și renunț la tot ce “cred” că sunt/știu! DA! Cu bucurie și mare recunoștință! Dacă nu mă golesc, cum pot să las energia să mă transforme? Pe unde să intre?   Când mergi la doctor pentru că ai o infecție, mergi pentru că vrei și pentru că știi că trebuie să te lasi “deschis” si “curățat”, nu există altă soluție. De ce acolo poți? Și vrei? Corpul “meu’’ e bolnav! Trebuie să îl fac bine. Dar eu NU sunt corpul! Cu ego-ul de ce nu pot să fac la fel?!   Acel NU de dedesubt blochează toată deschiderea: către viață, curgere, manifestare, schimbare, bucurie, libertate…...

“Suntem prezenți aici și acum!” Adică cum vine asta, nu sunt aici, pe izopren? Nu vin să “practic”, prin ploaie sau nămeți? Se pare că nu. În rarele momente de prezență adevărată, că sunt scuturiciurile Indrei sau scântei de prezență pur și simplu, se întâmplă să aud vag câte ceva. Mă observ, cu multă strădanie, că tare repede mai plec cu sorcova… Da, recunosc: durează puțin; și atunci spun “sunt prezentă aici și acum”! Și încep s-o spun cât se poate de des, pe stradă, acasă, oriunde și oricând, pentru că deja s-au pierdut multe momente din viața asta și nu mai este timp. Să fiu prezentă clipă de clipă de clipă, altfel ratez și ce a mai rămas.   De ce nu integrez conceptele în viață? Pentru că nu sunt prezentă: absența din propria viață este un tipar și mă învârt de amețesc între laturile lui, este o zonă de confort convenabilă; și așa trece viața, cum trece trenul. Dar într-o zi apare semnalul STOP: pentru că dacă tu nu vrei, nu auzi, nu simți, Universul nu are încotro și-ți scoate “stopul” în cale: stop goanei nebune, stop țintelor imaginare, oprește-te odată! De ce să ajung aici, când totul este atât de simplu, de la-ndemână, nimic ascuns: să fii prezent cu adevărat, este condiția pentru a putea să practici. Să practici înseamnă să vrei să te schimbi și atunci toate încep să curgă lin și frumos. Ești prezent, ești armonios pentru că începi să simți, să simți altfel. ȘI dacă tot am venit la sală să practicăm, hai să fim prezenți aici și acum și să ne bucurăm de minunățiile care ne înconjoară și din care facem parte, picături vesele și jucăușe. Fii prezent – să poți dărui și să poți primi. Nona...

Namaste, Indra!   În una din zilele trecute am urmărit întâmplător, pe youtube, un filmuleț în care o furnică mergea pe o coală albă de hârtie. La un moment dat, cineva a trasat cu un marker negru un cerc de jur împrejurul ei. Nu mică mi-a fost uimirea să constat că furnica a rămas captivă în interiorul cercului, căutând disperat o posibilitate de evadare în afara suprafeței acestuia. Deci tiparele moștenite sau învățate ne limitează pe toți și pe toate, în fel și chip. Nu pot să mă abțin în a face o analogie cu marea sărbătoare de trecere dintre ani. Poate că n-ar fi rău să facem câte o sărbătoare de trecere de la fiecare moment acum la celălalt. Iar dacă ne pare prea obositor, măcar o dată pe zi să serbăm trecerea de la o zi la alta. Să ne descotorosim de toate frecvențele parazite și să plecăm fără de ele în următoarea zi. Oare chiar avem nevoie să îmbogățim avarii ori să epuizăm resursele planetei ca să ne ridicăm vibrația cu câteva frecvențe mai sus? Sau e suficient să trasăm cu markerul imaginației o linie între acum și acum, ca să ne curățăm de balastru agonisit și să urcăm cu o treaptă de conștiință mereu mai aproape de Absolut? Plecăm de la noi și ajungem tot la noi, fără echivoc și de fiecare dată. Depinde deci tot de noi ca la fiecare întoarcere bumerangul aruncat spre Absolut să ne regăsească cu o treaptă mai sus, înspre Conștiență.   Cu sinceritate și gratitudine, la trecerea simbolică dintre clipe, Oana     Uite, Oana dragă, profit ce povestioara ta și de revelion, pentru a face “teoria cercului furnicii” și urările de Anul nou… Din păcate, așa este: există cercuri invizibile limitative nenumărate, în jurul minților-egourilor fiecăruia… Puse, știm deja, de societate, de cultură, de fmilie, de ignoranță, de separare, de viețile nenumărate trăite în ignoranță și în separare… Și da, soluția ieșirii din ele este exact ceea ce spui și tu: a părăsi, clipă de clipă, trecutul, cu tot ce înseamnă el: programe, repetiții, șabloane, condiționări, moduri de a fi, moduri de a gândi, etc. Adică de a renaște, clipă de clipă… Asta înseamnă dezidentificarea de trecut: a-l lăsa mereu în urmă, ca pe o piele (de șarpe) din care tot ieși, în fiecare clipă… Atenție, “clipă de clipă”… înseamnă că fiecare clipă a devenit, în clipa următoare, deja trecut! Dar asta în mod real, nu doar ca pe o lozincă: o altă repetiție, un alt slogan, un alt șablon…   Iar pentru asta nu e nevoie de sărbătoare: doar de luciditate, pe prezență, de auto-observare… și de dorința-convingerea-înțelegerea-urgența de a face asta! Mereu, “clipă de clipă”! O...