”Să trăim de ca și când mâine n-ar exista”   Asta nu înseamnă să trăim fatalitatea lipsei de mâine, ci bucuria eternității lui astăzi. Conștiința absenței zilei de mâine și a permanenței zilei de astăzi va deschide în noi un alt fel de înțelegere, mai presus de păreri, vorbe și explicații. Ne va durea orice cuvânt aruncat la întâmplare pe apa sâmbetei, fiindcă apa sâmbetei nu e un râu ce trece pe nicăieri, ci o apă care trece pe la noi prin piept. Ne va seca orice acțiune irațională, a oricui, chiar dacă a fost făcută de habar n-avem cine în colțul celălalt al lumii, care nu e nici rotundă, nici pătrată, nici cubică… Nu e nicicum, doar e… Această Conștiință trezită nu ne va mai permite să facem nimic într-o doară. Nici să enunțăm vorbe fără să gândim, nici să facem fapte iresponsabile, nici se emitem gânduri fără rost. Nici să emitem păreri despre orice de ca și cum am fi atoateștiutori, ori cumva oracole ale lumii… Nici să credem că Pământul e sacul fără fund din care putem scoate la nesfârșit ”jucării pentru satisfacerea mofturilor noastre”. După un timp ne vom deprinde să nu mai tot aruncăm cu pietrele părerilor în apele gândurilor. Cu nimic, în nimic…, în nimeni… Fiindcă vom simți cum de la noi pleacă și tot la noi se întoarce totul. Fiindcă vom conștientiza că fără a fi nimic suntem TOTUL… Că ziua de mâine nu există și că aici e casa noastră… Și nu ne vom mai permite nebunia să aruncăm cu gunoaie peste tot prin ea… Să trăim simțind multidimensional că această clipă cuprinde Totul și Existența toată e în ea… Să fim… FIE… …de ca și cum nici ieri, nici azi, nici mâine… n-ar exista… Cu recunoștință și iubire fără margini, Oana   Zici bine, tu, Oana dragă… Dar – haide să fim sinceri: chiar facem asta?? Sau ne îmbătăm, din nou, cu cuvinte frumoase pe marginea unei alte lozinci interesante?! Bine-ar fi să nu fie așa… Dar capcana cuvintelor frumoase e mare…, la fel – credința cum că noi chiar facem și chiar suntem așa! (Ține, desigur, de acea pemanentă dorință a unei imagini de sine minunate, cu care ajungem să ne auto-păcălim amarnic )… Mintea își închipuie că dacă vorbim despre câte ceva măreț – chiar suntem acolo. Nu suntem; dar am putea, măcar, încerca – să ajungem. Indra...

DESPRE RESPONSABILITATE și ALGORITMII LiLA…   Această mică relatare se vrea despre a învăța și despre aplicarea Algoritmilor LiLA în viața de zi cu zi. În plus ilustrează nebunia ego-ului, a orgoliului, și felul în care ne construim vieți nefericite, tensionate și urâte. Este vorba despre o situație de familie, pe care, din ignoranță și prostie, am ales să o gestionez pe baza programelor mele mentale vechi, adică același mod de funcționare din ultimii 18 ani. Nimic nou pentru nimeni, probabil, până aici! După o dimineață de contrări și certuri, am plecat spre muncă, plină de nemulțumire și de indignare că lucrurile nu se așează cum vreau eu; și în același timp, plină de tristețe pentru că rănesc oamenii așa zis dragi, apropiați, și la care, dacă ar fi să o luăm pe legile omenești simple, ar trebui să țin, să îmi pese, să las lucrurile să se așeze și după nevoile lor, chiar dacă uneori acestea nu sunt identice cu ale mele. Încercam să mă liniștesc și m-am surprins, într-un moment de onestitate, că mă ocupam cu, ce credeți?! să caut pe cineva pe care să dau vina. Am intors, în capul meu, povestea de nenumărate ori, să îi văd unghiuri diferite, doar doar, dintr-o anumită perspectivă, putea să fie cineva vinovat, măcar parțial, pentru starea mea, pentru că nu îmi pasă, pentru că sunt egoistă și rea. Și cumva, din interior, nu am putut: ca și cum s-au sedimentat în mine, în toți acești ani, Învățăturile, Algoritmii, și mi-am dat seama dureros de clar că nu este nimeni pe care să pot da vina, că trebuie să îmi asum egoismul și prostia, faptul că sunt violentă, închisă, că nu îmi pasă, că este mereu vorba despre mine și tare rău îmi pare să o spun – că repet în continuu aceleași situații, roată! Și m-am speriat gândindu-mă că am trăit până acum destul de mulți ani, că sunt adult, conform normelor omenești de vârstă, și că responsabilitatea îmi este totuși atât de străină!!! Grav cu adevărat este însă faptul că nu există posibilitatea de a învăța, de creștere, fără asumare, fără responsabilitatea propriei vieți, a modului în care alegem să gestionăm situațiile. Copil fiind am crezut că înțelepciunea vine cu vârsta. Constat acum pe propria-mi piele că nu este deloc așa, că trebuie depus efortul corect pentru aceasta. Situația descrisă este nostimă dacă ne putem observa strădaniile de a ieși mereu neșifonați dintr-o situație. Cât de mult am putut să mă străduiesc să găsesc pe cineva vinovat, oricine, doar să scap eu, sau mai mulți oameni vinovați câte un pic, cu mine ieșind, desigur, basma curată din toată povestea. Este în același timp tristă – pentru că...

Despre Algoritmul impregnării… sau un alt fel de cadou Imediat ce a apărut fiecare dintre carțile de la Editura LiLA, am dus câte un exemplar la biblioteca de la birou. Colega mea Iuliana a luat cartea “Spune DA Existenței” și a început să o citească. Mi-a spus, după două zile, că este prima carte pe care nu o mai poate lăsa din mână – după câțiva ani în care nu a mai prea citit. Venea zilnic să îmi povestească câte ceva din carte, ce a mai citit, cum suntem noi oamenii, uite că uităm aceste adevăruri esențiale și rafinate și ne pierdem în “lucruri de făcut”. Într-o dimineață a venit să îmi relateze o poveste mai deosebită care tocmai i se întâmplase în autobuz. Mi-a spus că în drum spre birou s-a oprit și a cumpărat două buchete de flori de liliac. Stătea în autobuz, în picioare, lângă o femeie care a primit un sms, l-a citit și a început imediat să plângă. Iuliana, foarte emoționată, mi-a spus că a simțit cât de necăjită era acea femeie, și înainte să coboare, i-a oferit unul din cele două buchete de flori de liliac. Femeia s-a uitat la ea, a luat florile, i-a mulțumit și a zâmbit! Iuliana a venit să îmi povestească – punând gestul ei, pe care mi-a mărturisit că nu l-ar fi făcut în mod normal, pe seama faptului că tocmai citea cartea. J “Cartea asta are un efect, îți spun!” – mi-a zis ea, fiind foarte pătrunsă de adevărul celor spuse. M-am gândit să scriu povestea ei – ca o validare a modului în care funcționează “Algoritmul impregnării”, dacă cumva mai era nevoie de o reconfirmare pentru mințile noastre mereu în căutare de dovezi. Totodată și pentru a întări ceea ce ne-a spus Indra la momentul lansării primei cărți: și anume faptul că toate materialele LiLA sunt impregnate de energetica Școlii, care se transmite prin ele, la toți cei cu care acestea intră în contact.   Pe de altă parte, istorisirea aceasta vine într-un moment din an în care ne pregătim să achiziționăm cadouri; și poate n-ar strica să ne gândim – dacă să dăruim, din nou, ceva material, sau poate să țintim la un dar mai de suflet, care vine cu o anumită energetică și care poate să transmită în jur și să susțină – un alt fel de a viețui, mai cu simțire, mai autentic…  ...

„Draga Indra, Multumesc din toata inima pentru tot ce faci pentru noi. Apreciez si sunt profund recunoscatoare pentru ca ai atat de multa rabdare, intelegere, simtire si ca ne iubesti mult mai mult decat cuvintele o pot descrie. E de cel mai mare folos ceea ce ne inveti si e PRIORITAR! Apropo de tema acasa, si acel carnetel pe care ne-ai pus sa notam de cate ori spunem “nu” intr-o zi, a fost trist, ca sa nu spun socant, sa observ ca mai mult de 60 – 70% din comunicarea mea cu ceilalti (fata-n fata sau doar mental), incepea cu o negare…. Si nu ma refer doar la o conversatie oarecare, ci o impotrivire efectiv la ceea ce este…Cata opozitie de-a dreptul ridicola, meschina si fara nici un rost! In acest fel am inceput sa simt de fapt, ce inseamna sa fii (asa cum spune Gabi), un “ghimpe”, in Univers, ce inseamna de fapt sa simti opusul acelei deschideri de care vorbesti tu. Si chiar daca a durut, (un fel de dubla durere, o data a celei care se tine cu dintii de imaginea ei de fiinta corecta si perfecta, inteleapta si spirituala? dar si ceva mult mai profund),  auto-observarea aceasta pe cat de permanenta posibil, s-a transformat cumva in necesitate, ca atunci cand absorbi cu nesat aer in tine, si a devenit si extrem de interesanta si fascinanta in acelasi timp (sa observi cate “entitati” ies la suprafata si se inghesuie la “comanda” si apar asa, din neant, in functie de situatie)… Cu certitudine si prioritate trebuie sa ne observam fiecare modul de functionare, pentru a intelege, simti, a avea puterea interioara de a ne transforma si a deveni intr-un final, acea “lumina din lumina”. Dar toate astea facute cu incredere si intr-un mod absolut autentic, sincer, curat,  DESCHIS. Imi cer iertare pentru ca nu intotdeauna dau un feed-back la ceea ce primesc de la tine, dar sincer spun ca este cel mai pretios dar, ceea ce vine; de multe ori mi s-a intamplat sa fiu “on line” ca sa zic asa, deschizand e-mail-ul si gandind tot atunci: “oare nu trimite Indra ceva, un text, exercitii, ceva?”, ca in momentul urmator sa intre mesajul de la tine. E minunat sa vezi cum raspunde Universul, uneori aproape instant…   Te iubesc din toata inima, Indra, te pretuiesc, si cel mai important (asa mi se pare mie), ca simt inauntru ca esti una cu totul, ca esti una cu Existenta, ca esti… Multumesc, Carmen...

“Doar cei care merg mai departe – pot vedea cât de departe se poate merge” (T.S.Elliot)   Deșteaptă-te române… Poate ați simțit deșteptarea unui neam, poate ați plâns de emoție, poate v-ați cutremurat din somnul cel călduț al nesimțirii, al letargiei, al ne-implicării… Poate că ați simțit ceea ce înseamnă conștiință civică: acel glas care urcă din mulțime, cu curaj, cu determinare, asumându-și o opinie, o alegere, o decizie… Forța care crește în acei oameni și îi transformă interior, îi purifică, îi animă, îi cucerește și îi împinge mai departe… Vibrația aceea interioară de nestăvilit, care urcă și devine glas… Glasurile care se unesc și impregnează Spațiul cu forța lor… Contopirea de glasuri – care devine un câmp al transformării…   Vorbim noi mereu despre un “alt nivel de conștiință”… Iată, acesta a însemnat exact un salt de conștiință: de la turmă – spre asumare, spre responsabilizare, spre opinie, spre curajul individualizării… Ați fi putut să faceți și voi saltul cuantic al interiorității voastre: oare l-ați făcut? Oare l-ați ratat?! Oare v-a fost teamă să vă treziți din amorțirea zonelor de confort călduțe și a micilor preocupări meschine zilnice?!   Poate ați simțiti schimbarea de energie, despicarea acelei energii năclăite și adormite a turmei, poate ați simțit transformarea, curățenia, claritatea noii energii, exact ca acei lotuși minunați ce se înalță din năclăiala unei mlaștini… Și se deschid, cu curajul înfloririi… A fost un salt de conștiință al zonei omenești, al primelor trepte de evoluție, al cristalizării acelei conștiințe de sine, cu tot ce ar putea ea însemna mai frumos: asumare, curaj, responsabilizare, forță a acestei asumări și responsabilizări… Căci asta ar trebui să reprezinte conștiința de sine, în cele mai frumoase frecvențe ale ei… Hei, mulțumesc Existență, pentru că am putut vedea asta, pentru că am putut participa la magnifica înflorire a unor conștiințe…   Dar oare o vom putea susține? Sau vom recădea în mlaștină?!   Este însă doar un prim salt… Mai urmează multe alte salturi de conștiință…, mai urmează vieți întregi de transformare, de evoluție…, vieți întregi de trezire… Și va urma, vreodată, saltul cuantic spre un alt câmp de înțelegere și de funcționare, spre acel câmp izvorât din inimă…, saltul spre chakra a patra, când jandarmeriile și ministerele și legile, în această formă penibilă de acum – ar trebui să dispară. Pentru a fi înlocuite de o altă singură “lege”…, o lege a conștiinței inimii…   Evoluție –  va însemna apoi a transcende chiar și asta, vor mai fi alte multe salturi… Ultima trezire fiind în Acea Conștiință…   Trezește-te, Omule! Trezește-te și mergi mai departe…  ...

Venim cu anumite “bagaje” din alte părți, de la alte cursuri, etc., din viață, de oriunde. Nu numai asta, dar mai și filtrez totul. Și desigur, cred că stiu: de exemplu “știu” un exercitiu. Și nu mai sunt atent la ce mi se spune, la ce mi se cere concret în acel moment. NU MAI SUNT PREZENT – PENTRU CĂ “EU ȘTIU”. Și de fapt – nu îl fac! Iar cred că știu.   Dacă chiar VIN GOL și DOAR practic, ca si cum ar fi prima dată – de fiecare dată, corect, prezent si conștient, de fiecare dată se mai poate mișca câte ceva: mai simt ceva, integrez ceva, mult, puțin, mare, mic, nu știu și nu asta mă preocupă. atunci chiar se vor schimba lucrurile. Mai grav este dacă compar exercițiile cu ce “știu eu” din alte părți. Sau dacă fac, iarăși, “cum știu eu” – dintr-o nouă obisnuință: iată cum am făcut un nou program, acum cu exercițiile; deci nu sunt nici deschis la ce fac si nici prezent! Apoi ego-ul spiritual începe el să se convingă că e mai bine așa cum fac eu, variant mea e cea bună, iată ce deștept sunt: adaug acel “știu” după mintea mea – la straturile lui (groase) deja preexistente.   Dacă chiar vin gol… asta ar trebui să fie atitudinea zilnică, aceea de a lăsa totul în urmă, de fiecare dată: să las trecutul, până în clipa respectivă. Obligatoriu pt asimilarea… a orice!   Dar eu mereu vreau să mai păstrez ceva și pentru mine. Cred că se poate așa, sau că știu eu cum să fac asta, sau “că mă scot eu cumva”, “păcălesc eu Universul, doar sunt mai șmecher, nu?”, “și de fapt nu mă vede nimeni”…   Nu merge!!! Trebuie să îmi asum, să mă responsabilizez și să mă hotărăsc. Așa fac și în viața de zi cu zi: mă fofilez, cu acel veșnic “poate nu mă vede nimeni de data asta”, crezând că acumulez mai multe, că le țin “ale mele” , le dosesc…: sunt achizițiile mele, am!   Desfac auto-limitarea proprie! Lucrez pe ce simt că mă îngrădește sau pe ce mi se spune. Ascult sfatul, FAC. Cu forța: în sensul cel discutat!   Am o listă de ce fac, zilnic, de ani de zile. În fiecare weekend merg la munte. De ce? Am extins zona de confort acolo, m-am identificat cu plăcerea de a ieși din oraș, cu menținerea imaginii mele de iubitor de natură, cu respiratul aerului curat care îmi face “mie’’ bine, corpului meu minunat. Acolo nu mă vede nimeni, ramân perfect în ego-ul meu și recunosc că îmi place. Nici măcar nu pot vedea cât de mic este universul...