Cadou… o pandemie Specia omuleților trăiește deja, de ceva timp, pe o planetă micuță, frumoasă, albastră, situată într-una dintre miliardele de galaxii ale acestui Univers infinit. Curba de evoluție a speciei nu a fost una extrem de spectaculoasă. Deși, din punct de vedere tehnologic, omuleții au, să spunem, cu ce se lăuda, ei au rămas surprinzător de primitivi ca nivel de potențialitate de experimentare. Maeștri spirituali au existat de-a lungul veacurilor: însă Învățăturile nu au avut mare răsunet, sau au fost răstălmăcite, pentru că nu serveau intereselor…;  sau, poate ar fi mai corect să spunem – că nivelul de rezonanță relativ scăzut al omuleților a dus la minimizarea și bagatelizarea lor. Maeștrii sunt o formă de viață creată de către Învățături, manifestați de Existență, din compasiune pentru celelalte forme de viață. De ce?! Vrem să știm, desigur! Pentru ca să sprijine, să ajute, să creeze Căi de parcurgere a drumului înspre ”acasă” pentru acele forme de manifestare care încă nu au ajuns acolo. Pentru a le oferi acestor ființe refugiu în Călătoria lor supremă (vezi manualul Școlii). Combinație ciudată de frică și aroganță, omul a ajuns să se creadă, pe sine, nu doar stăpânul absolut și buricul pământului, ci chiar centrul întregului Univers infinit, al Existenței însăși! Este ne-necesar, poate, de spus, faptul că Maeștrii și Învățăturile și-au pierdut și mai mult din valoare și importanță, iar omul a ajuns, în doar câteva sute de ani, una dintre cele mai distrugătoare specii. Măcel – cred că ar fi cuvântul corect pentru a descrie ceea ce s-a întâmplat: sute de specii distruse, habitate întregi rase de pe fața pământului, o exploatare fără seamăn pentru a ostoi o sete de nepotolit, “nesațul” îi spunea, foarte potrivit, unul dintre Maeștrii ajunși pe planeta lor. Cuvânt folosit, poate, la acel moment, și ca un subtil avertisment pentru ceea ce urma. Te-ai gândi, privind din exterior, că spoliind atât de multe resurse, omul a reușit să creeze cu ele ceva frumos, bun, echilibrat! Nu. Din păcate, nu: inegalitate crasă, războaie, foamete, suprapoluare, jocuri de putere și de dominare. Văzut din afară, este foarte logic: cum să aibă grijă, aceste creaturi, de steaua pe care o locuiesc, de celelalte ființe, cu care o împart…, darmite de restul Universului…, când lor nu le pasă, nici măcar, de semenii lor! Existența ne vorbește prin Maeștri și Învățăturile lor: ne învață despre karmă, legea cauzei și a efectului. Văzută la rece, situația în care au ajuns omuleții este destul de gravă. Dacă continuă în mod similar, în baza legii karmei, zic că ”proștii” se aruncă rapid în aer: bombe atomice au suficiente. Exact ce le lipsea, la nivelul lor de evoluție! Am încercat o descriere dintr-un alt unghi,...

Eu sunt viața mea: din nou, câte ceva despre karmă… Ce înseamnă că “eu sunt viața mea”? Faptul că eu conțin tot, eu sunt cheia a tot! Eu conțin viața mea, eu am creat-o așa cum este: nu coronavirusul, nu guvernele… Și, foarte important, o creez în exact această clipă! Asta este karma mea, adică o succesiune simplă cauză – efect – cauză – efect… Și nicidecum o pedeapsă. Iar modul în care gestionez acum “efectul”, va deveni o nouă cauză, va genera un nou efect; și așa mai departe, într-o înlănțuire “logică”, privind lucrurile dintr-o perspectivă mai largă. Din “logica” Universului. Iar asta se referă la parcursul meu personal, cât și la cel colectiv (karma de grup, de țară, etc., apoi karma de om…). La evoluția mea ca ființă, dar și la evoluția nivelului de conștiință al omenirii, în ansamblul său. Dacă înțeleg asta, cu adevărat, dincolo de cuvinte, vorbite sau scrise, înțeleg și că ea, karma, nu este un dat, nu este o sentință: ci este rescrisă, înnoită, creată în fiecare moment, cu fiecare gest, faptă, vorbă, gând… Cu alte cuvinte, stă în puterea “mea” să o schimb! Eu port responsabilitatea vieții mele actuale și viitoare! Iar asta este copleșitor, chiar dacă prindem doar frânturi de înțelegere! Oare îmi văd, în această clipă, gesturile, gândurile, comportamentul?! Ei bine, ele reprezintă cauzele pentru noi derulări de efecte. Înțeleg asta?! Oare nu devine imperativ, să le schimb?! Sau… mă arunc în milogelile veșnice, “dă-ne, doamne”… Să mai cerșesc câte ceva! Altcineva să facă, în locul meu: terapeutul, conducerea, dumnezeul. Cineva: dar să facă așa cum îmi convine mie, desigur! Și repede, că mă grăbesc, trebuie să-mi reiau viața! “Poluarea aerului este o problemă la nivel local, paneuropean și al emisferei. Poluanții atmosferici emiși într-o țară pot fi transportați în atmosferă, contribuind sau ducând la o calitate scăzută a aerului în alte zone… Expunerile pe termen lung și cele maxime la acești poluanți variază ca gravitate și impact, de la efectele minore asupra sistemului respirator până la decesul prematur. Aproximativ 90% din locuitorii orașelor din Europa sunt expuși la poluanți în concentrații peste nivelurile de calitate a aerului considerate dăunătoare pentru sănătate. De exemplu, pulberile fine în suspensie (PM2,5) din aer reduc speranța de viață în UE cu peste opt luni.”- aflăm dintr-un comunicat al Agenţiei Europene de Mediu (AEM). Particulele poluante nu numai ca genereaza boli dar sunt și vehicule pentru microorganisme, altfel de particule și ele! Ce poate fi mai simplu decât atât? Poluarea pe care eu o produc, va produce și va întreține boli. Este un exemplu foarte vizibil despre cum eu îmi fac viața mea; după care mă lupt și găsesc vinovat pe oricine altcineva, numai pe mine...

Despre bogăție… Aceasta este o scrisoare de mulțumire! Așa cum se întâmplă, uneori, în viață există momente de miracol, străfulgerări venite parcă dintr-o altă lume, în care reușim să vedem aspectele esențiale ale scurtei și prețioasei noastre vieți de oameni. Crâmpeie de alt nivel de percepție – le-am numi în cadrul Școlii spirituale LiLA, momente în care funcționeaza alte benzi de frecvențe ale chakrelor formei de manifestare numite omuleț. Astfel, mă năpădiră, în repetate rânduri, sentimente de profundă recunoștință față de pacienții mei. Eu, omulețul terapeut, încerc să redau în cuvinte, un smerit mulțumesc către toți cei care au avut încredere să fie pacienți, care au avut deschiderea să împărtășească bucăți de viață, care s-au deschis și care s-au lăsat cunoscuți. Copil fiind, m-am întrebat, adeseori, dacă este posibil să experimentez viața prin prisma unei alte ființe, să poți să vezi realitatea altfel, unghiuri distincte, fațete ale unei situații, moduri de procesare ale unor întâmplări. Această extraordinară paletă de perspective mi-a fost, cumva, oferită, arătată, de către omuleții care au venit ca și pacienți la terapie. Mulțumesc pentru tot ce am învățat, simțit, trăit. Și, dincolo de aspectele acestea mai palpabile, să spunem, mulțumesc pentru că prin această deschidere și încredere arătate, pacienții au devenit motorul principal de practică pentru că ”mă obligă” să lucrez altfel, să mă străduiesc să mă desăvârșesc – pentru că acum nu mai este vorba doar despre mine. Încerc să încarc această scurtă scrisoare cu toată recunoștința, dragul și smerenia – cele mai rafinate frecvențe ale acestor emoții – și să trimit dincolo de timp și spațiu un sincer și profund mulțumesc tuturor și, în special, Maestrului meu pentru sprijin, pentru că reprezintă, pentru forma de manifestare numită omuleț, legătura cu… non-cuvintele. Mulțumesc! De ce trimit scrisoarea Deliei?! Pentru că are legătură cu ”frecvențele frumoase” din chakra inimii, cu atitudinea bodhicitta, cu recunoștiința, smerenia, cu acea altfel de percepție amintită la curs… Un exemplu foarte concret de calități ale chakrei – care ar trebui dezvoltate și cultivate. (Reamintim, pe scara evoluției – acesta este un pas obligatoriu, care nu poate fi sărit, sau fentat. Aviz egouțelor care se cred mai...

Bucata de săpun…           Autostradă, căldură, mașini gonind, vacanță, o barieră, o fabrică părăsită…, un om?!           Cineva s-a oprit! Se duce spre acel om! Și ne trimite o fotografie, poate-l vedem măcar așa, prin alți ochi. Îl cheamă Petru, ne spune. Tocmai a primit și strânge în brațe, o “mare avere”: un prosop, un săpun. Locuiește într-o casă de chirpici, lângă tomberoane. Nu are curent electric și nici alte “facilități”.           Cum era să-l văd? Doar nu face parte din “viața mea”, în care nici măcar cu privirea, nu pot să aduc urâțeniile lumii. Nu am loc pentru ele, nu mă interesează! Și, dacă nu le văd, de fapt acelea nici nu există! Eu cu vacanța mea, cu luxul meu, cu toate facilitățile. O viață all inclusive! Ceilalți, de fapt, nu prea există – decât atât cât îmi folosesc mie, cât mă valorizează pe mine!           Așa să fie oare? E parte din viața mea, chiar dacă Universul nu mi l-ar fi scos astăzii în cale!           Luni merge la doctor și s-a bucurat de săpun: să meargă spălat! Petru are, acum, o mare avere.           Da, este despre a avea: puterea de a merge mai departe, în viața asta lipsită de facilități, puterea de a te bucura de luxul trecător, adus de o bucată topitoare de săpun și a primi și a te bucura de dar.           Și este despre a avea bun simț și a fi recunoscător: mă duc la doctor și acum pot să mă primenesc, să mă spăl, să mulțumesc, făcând ce pot eu, acum.           Și este despre mine, spre a mă face mică și a învăța să mulțumesc profund și simțit pentru darul vieții acesteia și averile ei! Să simt miracolul bucății de săpun.           Este și despre a-i vedea pe alții, despre a avea ochii deschiși la “urâțeniile” lumii, pe care nu le vedem, care nu ne interesează, pe care, însă, le sporesc cu urâțeniile mele!           Și să învăț, de la Petru, conștientizarea, “e nevoie să mă spăl”, fără explicații, fără scuze, urmată de “acțiunea corectă” – “mă spăl”, pentru mine și cu drag de ceilalți.           “Mai bună decât o sută de ani de ignoranță și împrăștiere, este o zi trăită în reflectare și meditație. Mai bună decât o sută de ani de inactivitate, este o zi trăită cu determinare și străduință”, sunt cuvintele Dhammapadei.           Da, era și despre compasiune și recunoștință… Oare le avem? Real, autentic… sau doar vorbim despre ele și ne vedem, mai departe, de viața all inclusive? Oare mă opresc, din drumul meu, renunț la mine, pentru alții? Oare văd, că ei nu au, nici măcar, un săpun? Cum să fac așa ceva? Timpul...

Înțelepciunea unei alte forme de manifestare … Spiritul încearcă să ajungă la inimile omuleților prin diverse metode. Una dintre acestea este aceea de a-i expune măreției naturii, doar doar să îi facă să mai lase la o parte din multele lor platoșe, armuri, închistări. Astfel, Spiritul străbate lumea omuleților atent mereu la identificarea unor locuri speciale în care să îi aducă apoi și pe comozii omuleți cârcotași. Locurile, încântate și bucuroase de aprecierea primită, i se dezvăluie Spiritului, etalându-și frumusețile. În acest mod, printr-o conjunctură amplă de factori, este descoperită și o spectaculoasă pădure seculară, cu arbori care au văzut, începând de la stadiul de plantulă, sute de primăveri. Zis și făcut! Se demarează organizarea taberei, omuleții ajung și la ziua în care este programată excursia în pădurea seculară. Insoțiți corespunzător de unul dintre pădurari, acestora li se oferă informații despre loc: pădurea este acum arie protejată inclusă în patrimoniul Unesconu a existat intervenție umană timp de sute de ani în zona respectivă (nu din respect, ci pentru că era greu accesibil locul, sic!)există pe suprafața protejată zeci de arbori care au vârste de peste 200, sau chiar 300 de aniregenerarea naturală este spectaculoasă și pădurea are din punct de vedere metri cubi la hectar – un randament de departe foarte bun, versus cele unde avem interventie umană (să fie natura mai înțeleaptă decât noi?! 😊)           Ce nu este necesar a fi menționat prin cuvinte, însă se simte imediat ce pășim în pădure este sentimentul de sacru, nevoia de tăcere, respectul pe care cumva fiecare omuleț a simțit că îl datorează locului. Astfel, după comunicarea detaliilor tehnice, drumul este parcurs în liniște și din loc în loc se fac pauze pentru ca omuleții să se minuneze de aceste alt fel de forme de manifestare ale Existenței.           Într-una din aceste pauze, unul dintre omuleți, emoționat peste măsură de măreția din jur, își amintește una dintre lecțiile Spiritului: faptul că o dată acesta le-a spus că poți învăța din orice situație, orice moment este un prilej de a afla ceva nou, cu condiția să fii deschis și receptiv. Întâmplarea face că omulețul își aduce aminte acest aspect exact în momentul în care îmbrățișa unul dintre arborii seculari, admirându-i… nici el nu știa prea bine ce, probabil împământarea, echilibrul, stabilitatea, trăinicia.           – Ce mă poți învăța? îl întreabă omulețul pe arbore           – Ciudat! zice arborele. Omuleții ăștia de regulă vorbesc singuri, ei în capul lor, nu prea au interes față de ce e în jur.           Acum, dacă tot a întrebat, eu timp am, aș putea să îi răspund, își spune arborele în sinea lui.           Încrederea! Poți să înveți încrederea, îi răspunde arborele omulețului, simțind, pesemne, că...