Lanțul amintirilor
De mult, atunci cand oamenii traiau într-o aparentă egalitate demnă de scandat și aplaudat minute în sir, îmi căutam echilibrul plimbându-mă prin parc, asta dacă nu cumva mesteream la Fordul meu fabricat înainte de război.
M-am prins, după ’90, într-un joc fals, care și astazi continuă să fie jucat încă de câțiva jucatori, care nici măcar nu mai pot observa că au schimbat atât de des regulile în timpul jocului, încât acesta a fost complet scăpat de sub orice control. Șansa lor…. cei implicati în joc, pionii, au ajuns atât de atrofiați încât nici măcar nu înteleg ce trăiesc…
Hălăduiam zilele trecute încercând să recapăt gustul și parfumul trăirilor din ultimii ani ai secolului 20. Pașii m-au purtat spre banca care mă primea cu brațele deschise ori de câte ori căutam liniștea.
Eram convins atunci că echilibrul îl gasesti aiurea, în afara ta, în bunăvoința altora sau în banii oferiti mamelor omizi…
Locurile, deși radical schimbate grație anilor premergatori alegerilor, nu-și schimbaseră enigmatica respirație. Banca, cocârjită de greutățile celor care și-au vărsat lacrimile pe ea, a lăsat locul unei bănci robuste, platită probabil cu de multe ori greutatea ei în aur – în aceiași ani premergători alegerilor.
M-am așezat pe această bancă nouă și am simțit imediat diferența…..
În fata mea – același trunchi secular (cu câteva inele anuale mai întelept), străjuia un anemic băț, partial uscat, de care atârna un carton pe care scria “plantat de ….”
În stânga se balansa un leagăn gol cu unul dintre lanțuri rupte, probabil de la cele câteva kilograme în plus – ale unei Personalități trecute cu mult de 50 de anigreutate, și mai mult ca sigur nu al calității produsului importat de peste mări și țări, care probabil a amortizat și costul vaporului care l-a cărat.
Croșetam tăieței. Mi-am dat seama că sunt prins în banalul cotidian și m-am resetat.
Vântul mi-a mulțumit trecând printre frunzele stejarului, iar o ramură aflată lângă leagăn m-a salutat. M-a trecut un fior de plăcere și o picătură de pe frunte mi-a cazut pe mână. Apoi alta și alta. Mi-am sters fruntea, dar era uscată. Ploua. O ploaie bună, care te face să crești. Picăturile cerului sărutau frunzele stejarului care se plecau spre pământ.
Una din frunze invita picăturile spre a curge pe lanțul rupt al leagănului. O imagine fascinantă. De la mai puțin de 50 cm deasupra pământului, picăturile care veneau de pe frunză și își continuau drumul pe lanț – atingeau pământul, formand o mica oază. Pământul era uscat acolo pentru că era protejat de coroana stejarului.
Atunci a venit o vrăbiuță care a băut apa din mica baltă, apoi s-a tăvălit prin nisipul uscat aflat alături și a intrat cu totul în apă, bucurându-se, asemeni mie, de moment.
Am plecat spre îndatoririle cotidiene care nu-mi permiteau să mai întârzii. Mai aveam doar câteva zeci de minute până la deschiderea magazinului.
Pe drum m-am gândit cât de legate sunt toate între ele și câtă dependență dau.
La câteva minute după deschiderea magazinului am primit vizita unei ființe dragi mie. Venea pentru prima dată la magazin. Am condus-o prin cele patru încăperi, și, spre sfârșit, s-a oprit în fața unui prezentuar plin cu lanțuri.
– La ce se folosesc aceste lanțuri? m-a întrebat ea.
Imaginea din parc mi-a revenit instantaneu și am deslușit mesajul lanțului leagănului care era rupt: la capătul rupt era libertatea de a alege! …. o vrăbiuță a ales să se scalde și să bea apă.
– Folosesc aceste lanțuri pentru a simboliza lupta mea cu atașamentele. Când tai fiecare metru de lanț – îmi continui această luptă. Acum mulți ani mi-am propus și am pornit aceasta provocare…
– Adică… “să te căsătoresti cu vântul” mi-a răspuns ea.
Am simtit din nou adierea vântului din parc…
O carte pe care vă invit din toată inima să o înțelegeti.
Nicu Tătăranu
Bucuresti,Iulie 2014
Pentru Indra, cu recunoștință