Era odată un grup de oameni – ca toți oamenii, nici proști, nici deștepți, nici tineri, nici bătrâni, nici frumoși, nici urâți, nici răi, nici buni… Singurul lucru care îi deosebea de celelalte grupuri de oameni – era faptul că ei căutau ceva…, deși nu prea știau nici ei ce anume caută…: vroiau să învețe, spuneau ei…, așa credeau ei…
Acești oameni erau adunați în jurul unui Învățător. Acesta le povestea că pot învăța de la întregul Univers, de la întreaga Existență, în fiece clipă, iar oamenii credeau că au înțeles asta, și că, iată, deja ei învață…
Învățătorul mai încerca să le explice că “acel ceva” pe care îl căutau ei era un fel de esență neștiută, un fel de material din care provenea totul, inclusiv ei, dar de care uitase, toată lumea, cu desăvârșire.
Și mai spunea Învățătorul că acea Esență este peste tot, și în flori, și în pisici, și în pietre și în vânt și în gândaci, și în oamenii buni, și în oamenii răi. Dar pentru a ajunge la “acea esență” oamenii trebuiau “să pătrundă în ei înșiși”, și pentru că asta nu era ceva ușor, sau ceva știut, trebuiau ei să facă tot felul de lucruri ajutătoare: cum ar fi să respire într-un anume fel, să pășească într-un anume fel, să iasă din mediul în care erau ei obișnuiți să trăiască, să facă tot felul de exerciții, să experimenteze, încercând să fie din ce în ce mai conștienți și mai aproape de acel centru, unde se afla Esența cea mult râvnită.
Grupul nostru de oameni porni într-o bună zi spre ceea ce se cheamă o tabără. Cei mai sofisticați – o numeau “retragere”. Plecară din mediul lor obișnuit, de la oraș, de la slujbele și familiile lor – și se retrăseseră la poalele unui munte, unde, sperau ei, ca lucrând cu ei, învățând, făcând toate acele exerciții ajutătoare, să se apropie de acea Esență, și, de ce nu, poate chiar să o găsească.
Grupului lor li se alătură o pisică. Oamenii o cunoșteau de când fusese un puiuleț, dintr-o altă tabără a lor de acest fel, atunci o hrănisesră, o mângâiaseră, îi făcuseră fotografii, și astfel își închipuiau ei că o cunosc…, ba chiar că aceasta le aparține.
Legătura dintre pisică și oameni le dădea acestora din urmă senzația că pisica este a lor: așa fac oamenii, mereu își însușesc câte ceva: locuri, oameni, pisici…, mereu vor “să aibă” câte ceva: o casă, o pisică, un alt om, pe care-l numesc ei partener sau copil sau prieten.
În plus, afecțiunea și timpul investit în acea pisică le mai dădea o senzație de utilitate, de ființe bune, mărinimoase, iubitoare.
La rândul ei, pisica simțea și ea nevoia de afecțiune. Oamenii ofereau mâncare și mângâieri, iar pisica le răspundea cu tot felul de tandrețuri pisicești, care le creșteau oamenilor importanța de sine: “iată ce oameni buni suntem și ce iubitori de animale”, “iată, puiuțul nostrum a crescut și ne-a așteptat pe noi”, “iată pisica ne iubește pe noi”… așa gândeau mințile lor, încercând să-i valorizeze…: pentru că așa fac toate mințile oamenilor, vor să-i pună cumva în valoare pe posesorii lor… Și mințile fac mereu asta, – indiferent cum. Cu asta se ocupă mințile…
Pisica, la rândul ei, poate căuta și ea ceva, în lumea ei de pisici…, sau poate că se pregătea să devină și ea om și să pornească în acea căutare…, sau poate că era un spirit mult mai curat și mai pur, care deja înțelesese…: cert este că ea s-a apropiat de grupul nostru, vorbea cu oamenii, mânca cu ei, se lăsa mângâiată, dar, mai ales stătea la acele jocuri “cu energia”, participa la acele tot felul de mișcări, numite mudre sau asane, și la acele căutări ale Esenței – numite “meditații”.
Într-o bună zi tot grupul plecă pe munte. Nu știm dacă pisica se integra grupului, sau dacă, de fapt, ea conducea grupul. Era când în față, când în spate, când în mijlocul lor, când își impunea ritmul, când se lăsa mângâiată și dusă în brațe, experimenta și ea tot felul de stări, tot felul de emoții, folosindu-se de oameni pentru această experimentare.
Pisica părea să înțeleagă limbajul oamenilor, învățase chiar și non-violența, învățase să nu mai mănânce alte ființe, mânca acum cu totul alte lucruri, pe care le mâncau oamenii (aceștia se fereau să ucidă pentru a mânca, sperând ca în acest fel să devină mai buni, mai non-violenți, iar această bunătate și non-violență să-i ajute în acea căutare a lor, așa le spusese Învățătorul, non-violența este o condiție obligatorie pentru a ajunge Acolo).
Pisica se pare că înțelesese și ea asta, și se ferea de-acum să mai vâneze. Pisica începuse să relaționeze cu oamenii din ce în ce mai apropiat, aproape că vorbeau aceeași limbă, împărțeau aceleași mângâieri, afecțiunea se revărsase înspre și dinspre pisica noastră, înspre și dinspre oameni. Oamenii speculaseră: “aceasta este o pisică maestru, se va duce în lumea pisicilor și le va învăța pe celelalte pisici ceea ce învățăm și noi.”
Iată însă că Universul avea un altfel de sfârșit pentru povestea noastră.
Cu o zi în urmă, oamenilor li se citise un text omenesc celebru, care se numea „Micul Prinț” și în care o vulpe înțeleaptă îl învață pe acest mic prinț, ființă stelară rătăcită pe Pământ, printre oameni, ce înseamnă “îmblânzirea” și “responsabilizarea”. Vulpea îl învață pe micul prinț că orice interferență a ta cu orice altă ființă, cu atât mai mult cu cât creezi voit legături cu această altă ființă, adică o îmblânzești,- te obligă la responsabilizare.
Oamenii din grup îmblânziseră pisica fără ca ei nici măcar să-și dea seama, pur și simplu se jucau cu ea pentru că așa fac oamenii în viața lor: se joacă, se folosesc de ceva, sau de cineva, după care uită, aruncă sau devin indiferenți după ce au epuizat subiectul respectiv. La fel făcură ei și acum, pe drumul lor pe munte, erau încântați că pisica îi urmează, erau mirați de reacțiile ei, încercau să pună stăpânire pe ea, era pisica lor, se jucau cu ea, se minunau de ea… Astfel, urcară timp de câteva ore, apropiindu-se din ce în ce mai mult: pisica se lăsa îmblânzită, se lăsa purtată în brațe, salvată de alte ființe primejdioase pentru ea, precum câinii sau măgarii.
La un moment dat, Învățătorul îi opri pe oameni și încercă să le explice tocmai faptul că ceea ce Universul le trimisese spre studiu era această responsabilizare, față de orice formă de ființă cu care intri în contact, față de orice formă de manifestare a Esenței. Pentru că, de fapt, fiecare ar trebui să fie responsabil de absolut tot ceea ce provine din acea Esență – din care provine și el însuși.
Oamenii dădeau din cap plini de gravitatea și de importanța acestei învățături, își închipuiră că au înțeles, și și-au reluat drumul ceva mai plini de ei și de această nouă învățătură: da, suntem ființe responsabile… Așa fac oamenii, pun stăpânire pe orice…, pe alte ființe, pe învățături…, așa fac oamenii, își închipuie că posedă, alte ființe, învățături… Și și-au continuat ei astfel drumul șerpuind prin poieni, plini de ei și de importanța responsabilizării lor, mândrii de noua învățătură primită.
După un scurt timp însă, și-au dat seama că pisica “lor” dispăruse.
Pisica cea înțeleaptă le-a reamintit destul de repede – că una este să asculți o învățătură, iar alta este să o și simți și să o și pui în practică. Pisica înțeleaptă le-a reamintit tuturor smerenia lecțiilor Universului, le-a reamintit faptul că fiecare clipă este o lecție, dar și un examen, că fiecare lecție care se presupune a fi învățată este urmată de un examen, la intervale mai scurte sau mai lungi, astfel încât toată viața este o succesiune de lecții și de examene. Pisica îi somă astfel să simtă pe propria lor piele lipsa lor de responsabilizare, precum și îngâmfarea de a te simți o ființă responsabilă. Sau de a te mândri cu câte o achiziție: o învățătură, o pisică, o casă, o ființă…
Dar pisica le mai predase și o altă lecție, la fel de importantă, lecția non-atașamentului. Când era pe cale să devină și mai mult – pisica lor, pe care își închipuiau ei că o îmblânzesc, că o controlează, iată că aceasta dispăru.
Universul te învață întotdeauna, doar să ai ochii deschiși să vezi, urechile deschise să auzi. Doar să fii atent la semnele pe care ți le arată: o pisică, o boare de vânt, o floare, un munte, o ființă ca tine… Uneori lecțiile sunt enunțate de ființe care au înțeles ceva mai mult, și care îți vor binele, vor să te ajute să mai sari etape dureroase, vor să te ajute să nu mai tot repeți… dar… ai oare ochi să vezi? ai oare urechi să le auzi, pe aceste ființe? Ai oare simțirea să le simți? putința de a aplica? capacitatea de a viețui, după acele lecții? Răspunsurile ți le poți da tu singur în momentul apariției examenelor: adică în fiecare clipă.
Oamenii se întristară. În ei începură să se miște tot felul de energii pe care ei le numesc emoții, sentimente. Iar sentimentul dominant era cel de vinovăție: am pierdut pisica, “ce-o fi pățit biata pisică din cauza noastră?”
Oamenii se întristară și începură o vreme să o caute, apoi, negăsind-o, începură să presupună, să-și aducă justificări, explicații, pentru că nu fuseseră responsabili și prezenți: se justificau, explicau, cine a fost mai în față, cine a fost mai în spate, cine a fost ultimul care a văzut-o, de ce nu au văzut-o, aveau altceva de făcut exact atunci, au fost atenți la altceva pentru că, pisicile sunt hoațe, poate că a vrut să plece, poate că ne-a părăsit, poate că și-a găsit perechea…, oamenilor le era greu să recunoască că doar la câteva minute după ce Universul le vorbise prin Învățătorul lor – tocmai despre responsabilizare, ei s-au dovedit iresponsabili și complet absenți din viața lor, din pașii lor, și din acea relație.
Apoi au așteptat ca pisica să apară. Asta ar fi însemnat că lucrurile nu sunt chiar atât de grave, că fost doar o lecție fără urmări, pisica nu a pățit nimic iar ei sunt absolviți de vină. Oamenii au așteptat toată seara ca pisica “lor” să apară.
Și în acea seară au apărut alte sunete, au apărut alte pisici, dar pisica “lor”, nu. Au apărut alte pisici, dar care doar le puneau la încercare așteptările: așa au oamenii mereu, așteptări…, lucrurile trebuie să se desfășoare conform unor planuri de-ale lor, conform unor scenarii, unor așteprăti.
Pisica lor însă dispăruse undeva în Univers, luând cu ea atașamentele oamenilor, luând cu ea propria lor imagine despre ei, faptul că sunt buni, milostivi, plini de grijă, compasiune, responsabili față de ființele cu care își intersectează drumurile, responsabili pentru ființele pe care le aduc în viața lor…, mai apoi luând cu ea și așteptările lor…
Tristețea și vinovăția i-a cuprins de-a binelea pe oameni. Atunci aceștia au adus o pisică surogat. Era o pisică foarte frumoasă asupra căreia și-au revărsat imediat mângâierile, pentru a compensa lipsa de atenție și de grijă pentru pisica cealaltă. Așa fac oamenii: înlocuiesc rapid ceea ce “le scapă”, ceea ce pierd…, pentru că, de fapt, ei țin cont doar de ei, doar de dorința lor, de așteptările lor, de emoțiile și de pierderile lor.Ei nu trebuie să rămână fără…: celălalt, cealaltă ființă – nu prea contează…
Unii dintre oameni înțeleseseră totuși lecția, chiar dacă nu complet, chiar dacă nu o simțeau pe de-a întregul – în burtă…, așa spunea Învățătorul lor, o lecție este cu adevărat asimilată doar atunci când o să o simți în tine, “în mațele tale”. Aceștia își cerură iertare în inima lor – pisicii și Universului, pentru că interacționează iresponsabil, pentru că promit și nu se țin de promisiuni, pentru că amăgesc și nu-și duc până la capăt grija și responsabilizarea, pentru că vor să controleze și nu respectă libertatea, pentru că vor să…. Acești oameni luară pisica în inima lor. Pisica aparținea acum Universului, dar și inimii lor.
Oamenii porniră de mai multe ori să caute pisica. Chiar și a doua zi se opriră din drumurile lor. Încercau să folosească limbajul acesteia, așa își închipuiau ei, în înfumurarea lor, că știu limbajul pisicilor… Pisica era însă de negăsit. Dispăruse în Univers…
Oare fusese vreodată vreo pisică?!
Unii oameni își realizau acum îngâmfarea: poate că dimpotrivă, ei avuseseră ceva de învățat de la pisică, poate că pisica era maestrul de la care ei ar fi trebuit să învețe. Iată ce ciudat e Universul, ce căi întortocheate are el…
Pisica continua să-i bântuie pe unii dintre oameni, le apărea în visele lor și în gândurile lor. Plăsmuiau diverse scenarii cu mintea lor: fie găseau pisica, fie pisica era fericită pentru că își găsise perechea ideală, pisica avea acum o casă, un stăpân iubitor…, sau poate că pisica murise tocmai pentru că ei fuseseră absenți în momentul în care ea avusese nevoie de ajutorul lor. Acesta din urmă era un scenariu foarte greu de acceptat așa că îl înlăturau repede din minte, păstrau doar scenariile plăcute, în care ei nu mai erau atât de vinovați: “pisica are șapte vieți, se descurcă ea, doar munții aceștia sunt casa ei, acolo a crescut”.
Învățătorul mai spunea că se putea ajunge la acea Esență comună – prin iubire. Iubirea îi leagă pe oameni de oameni, pe oameni de pisici, pe ființe de ființe. Iubirea este natura acelui material din care suntem făcuți cu toții.
Ori oamenii ajunseseră să o iubească pe pisică, o protejaseră, o alintaseră, așa știau ei să iubească, așa credeau ei că iubesc. Învățătorul le spusese însă, așa după cum le spunea mereu, că totul nu este decât acea Esență care ia felurite forme, care se manifestă, și ei și pisica aparțin aceleiași Esențe, sunt doar unduiri ale acesteia… De fapt, IUBIREA… înseamnă cu totul altceva…, IUBIREA ar însemna tocmai să înțelegi asta, faptul că tu ai deja totul în tine, tot Universul, toți munții, toate pisicile… Dar asta era mult prea mult, era prea abstract, nepalpabil. Pisica putea fi mângâiată, sărutată, alintată, se puteau bucura unii de alții, de bucuria și de iubirea celorlalți. Învățătorul le explicase însă că aceasta înseamnă dualitate: tu și celălalt, tu și pisica.
Se pare că pisica era acum undeva în Univers…, dar va rămâne conectată de ei prin acea iubire, prin legătura creată în acele zile…, dar, mai ales, era conectată prin acea Esență comună, a tuturor. Sau…, de fapt, ei erau una cu totul… Ce complicat era totul…, ce greu era să înveți, recunoscură oamenii…, iată, un eveniment atât de banal, câte fațete poate să aibă, iată câte capcane, câte ascunzișuri, câte subtilități, câte nuanțe…, câte straturi de înțelegere, de relaționare, de simțire… Și câte alte milioane de evenimente… le-am ratat, nu am înțeles nimic din ele…, de fapt… nici nu le-am trăit…, își spuseseră ei.
Astfel pisica deveni o poveste despre responsabilizare, iubire, atenție, detașare, despre a fi una cu tot Universul: cu vântul, cu copacii, cu munții, cu pisicile, cu toate celelalte ființe.
Pisica intrase cumva în mintea oamenilor, în subconștientul lor, dar mai ales în inima lor… iată, Universul încercase să-i învețe pe oameni că totul este în inima lor: și pisica, și munții și păpădiile și toți oamenii și toate celelalte ființe.
Erau oameni care visau să o regăsească pe pisică în viitoarea lor excursie, visau că ea avea să-i aștepte, și astfel cercurile Universului se vor închide, poveștile Universului vor avea un final frumos, așa cum dorea mintea lor. Numai că Universul nu are noțiunea de frumos și urât. Pentru Univers totul este doar o întrețesere de frecvențe, doar un joc de forme, de energii, toate provenind din acea Esență pe care oamenii o căutau, pe care oamenii o aveau în ei, dar pe care nu o puteau simți și pe care pisica încercase să le-o arate, pe o altă cale.
Iată cum Universul le-a vorbit oamenilor, într-o bună zi, printr-o pisică. Unii au auzit, alții încercă încă să audă, alții vor încerca să deslușească povestea din aceste rânduri… Universul vorbește mereu, clipă de clipă…
Momentele nu se repetă, toate sunt unice, povestea nu se repetă, fiecare pas este unic. Oricât ar fi încercat oamenii noștri să rescrie povestea, oricât încercau, cu mintea lor, să rețeasă, să vindece lucrurile, povestea era deja înscrisă în pașii lor, în Univers: pentru că fiecare clipă este unică, fiecare pas este unic. Universul este făcut din secvențe, din pași, din clipe a căror curgere dă senzația de timp, de continuitate.
Te iubesc pisică, iartă-mă pisică! Te iubesc Universule, iartă-mă Universule! Iartă-mă pentru că sunt atât de iresponsabil și de absent din viața mea! Iartă-mă pentru că nu te pot vedea! Iartă-mă pentru că nu te pot cuprinde! Iartă-mă pentru că nu te pot iubi îndeajuns! Te iubesc, pisică! Iartă-mă pisică!
Unii dintre oameni au înțeles lecția, alți oameni au înțeles doar că există tot felul de povești ale Universului care le scapă. Alții au înțeles, dureros, că nu sunt încă pregătiți să audă și să vadă…, iar alții au înțeles că există o lume a poveștilor Universului în care poți pătrunde, în momentele de grație, cu ajutorul unei pisici.
În inimile oamenilor a rămas poate freamătul acestei povești, freamătul trecerii unei pisici prin viața lor…, mic val de duioșie, de vinovăție, de responsabilizare, de conștientizare…, care a mișcat acele vieți, acele inimi, acele conștiințe.
Mulțumesc, pisică! Te iubesc, pisică! Te iubesc, Universule! Multumesc, Universule!
Trecerile prin vieți rămân ca un freamăt. Savanții le numesc vibrații. Vibrații de gândire, de iubire, de conștientizare, de mulțumire, de prezență. Vibrații care construiesc noi forme, noi ființe, noi vieți…
Mulțumesc Pisică! Te iubesc Pisică! Mulțumesc, Universule! Te iubesc, Universule!
Indra