Este o povestioară a lui Adi, foarte simplă și frumoasă (așa cum sunt poveștile Universului!), despre minte, ego și smerenie: am să o folosesc drept pretext, am să adaug niște comentarii (destul de ample), “ale observatorului”, despre mințile, ego-urile și ne-smerenile tuturor; la fel, “dramatizarea” îmi aparține...
Adi: E luni. Mă întorc de la serviciu, obosit, e cald, mă abat pe la piață să cumpăr niște roșii. Mă opresc la o tarabă unde vindea o băbuță, și ochii îmi cad în gămada de roșii: niște roșii mari, grase, de un roșu închis spre mov.
Bătrânica: Câte roșii vrei să iei, maică?
Mintea lui Adi, comentând de una singură: Da’ ce se mai bagă și ea în socotelile mele? E treaba mea câte roșii vreau să iau! – supralicită subconștientul din umbră, trimițînd deja câteva semnale de furie în corp: nici nu m-am oprit bine la tarabă și trebuie să dau socoteală câte kilograme cumpăr!
Adi, bine crescut, cu voce tare: Ei, acolo, câteva!
Bătrânica: V-am întrebat doar ca să știu în ce pungă să vi le pun, mare sau mică…, continuă ea cu sfială, răspunzând, cu blândețe, acelui subconștient burzuluit.
Adi: Mă întind la roșii, erau așezate mai în spate, cu floarea în jos și încep să le aleg: asta nu, pentru că e un pic verde la floare, asta nu – pentru că are o cicatrice, asta nu – că nu e coaptă destul, asta e prea mică …
Găsesc totuși câteva, iar pe măsură ce le dădeam la o parte, băbuța le lua pe fiecare cu două mâini și le așeza grijuliu, cu dragoste, de parcă erau copii ei, mai în spate, să-mi facă loc să caut altele.
Adi: Eu continuam să aleg, cu acreală, importanță de sine și țâfnă: cele mai verzi – deoparte cu ele! Cele crăpate, la fel!
Bătrânica: Așa le-a lăsat Dumnezeu, zice ea. Credeți că nu aș vrea să vă vând doar roșii mari și frumoase?
Dar… atâta a putut și El să facă…
Adi, înțelegând brusc ce face…: În clipa aia Universul m-a lovit în moalele capului… Mai pun două roșii fără să le mai aleg, le plătesc și plec grăbit și rușinat…
Prima poveste este a tuturor, este povestea ego-ului cel important, care alege, care “știe el mai bine”, căruia “I se cuvine”…, este doar o reluare a aceleiași povești a ne-smereniei, pentru a nu știu câta oară, în viața fiecăruia, de zeci de ori pe zi, sub infinitele ei forme, o reluare – a aceleiași povești, pe care nu o înțelegi, pe care nu o simți, și pe care o repeți, iar și iar și iar…
Căci așa face ego-ul, mereu alege, “ce vrea el”: așa trebuie să fie roșiile, așa trebuie să fie viața, așa trebuie să curgă Universul: așa cum vreau eu…
Ca să nu mai vorbim despre dualitatea minții, care, sclavă a programelor ei – nu va ști să facă decât ceea ce îi dictează acestea: roșiile astea sunt “bune”, roșiile astealalte “nu sunt bune”, experiența asta “este bună, o vreau”, experiența astalaltă “nu este bună, nu o vreau”…, știu eu ce înseamnă o roșie bună… “știu eu” ce îmi trebuie Mie…
Și asta cu atât mai mult – cu cât acel ego și-a însușit și forma perfecționismului, program rigid, stupid și auto-blocant, care te împiedică să fii fluid, să curgi odată cu Existența, să observi, să devii, să înțelegi, să evoluezi…: pentru că “așa am decis eu”, “știu eu mai bine ce am de făcut, și acum, și cu viața mea, în general”, “e treaba mea”… conduc mereu programele de orgoliu și de perfecționism – din umbră, din subconștient, impregnând aproape orice: de la marile planuri de viitor – la un cumpărat de roșii într-o după-amiază în piață. E treaba mea!
Oare … chiar știi tu ce ai de făcut? Oare chiar e treaba – numai a ta??
Ca să nu mai vorbim despre înfumurarea, ne-smerenia veșnică de a tot critica, de a tot judeca: ce fac ceilalți, ce spun ceilalți, ce face Universul, ceilalți care nu fac bine, nu fac cum trebuie, nu fac destul, Universul – nici el nu face destul niciodată… “Binele” meu, “destulul” meu. Mereu am ceva de comentat, de criticat, mereu sunt nemulțumit de “ce mi se dă”: că îmi vinde o bătrânică niște roșii…, sau că îmi dă Universul tot felul de experiențe… Ne-smerenia este aceeași, critica, nemulțumirea, strâmbatul din nas – sunt aceleași.
Totul mi se cuvine mie: sănătate, bani, vacanțe, experiențe frumoase, relații, un job perfect, o familie așa și pe dincolo, și, desigur, cele mai bune roșii din piață. Lucrurile așa stau, pur și simplu: mi se cuvin mie! Eu sunt cel important. Nu contează ceilalți, nu contează viața lor, nu contează munca în arșița soarelui, nu contează bătăturile de pe mâini, nu contează sufletul, gingășia, sfiala, nu contează Universul, ce spune el, ce-ți arată, ce oameni sau situații îți scoate în cale, nu contează nici măcar dacă Universul ți-a dat șansa unică de a întâlni un buddha în viața ta: contez doar Eu! Eu trebuie să mănânc bine, să-mi trimit copilul la școala asta de fițe – “ca să reușească în viață”, Eu trebuie să câștig cât mai mulți bani, să mă îmbrac “de firmă”, să am grijă de mine: Eu trebuie să! EU!
Smerenie înseamnă a accepta, a mulțumi, a fi recunoscător: Universului, prin infinitele sale forme de manifestare…, prin infinitele sale glasuri, prin infinitele sale lecții…
Iar un infinit… înseamnă un infinit! Acolo sunt și dușmanii, și bătrânelele care vând roșii în piață, și roșiile, și iluminații…
A doua poveste este a smereniei și a iubirii, este povestea băbuței…
Bhakti yoga înseamnă yoga devoțională: adică a ajunge la Dumnezeu, a ajunge “să te unești cu Dumnezeu” (yoga=unire) – pe calea devoțiunii.
Devoțiune reală – înseamnă o inimă plină de iubire autentică, o inimă deschisă, o inimă unde nu există decât Dumnezeul tău și de unde nu se revarsă decât cea mai caldă, cea mai pură iubire, pentru El: și atunci, tot ceea ce vei face – vei face pentru EL. Când muncești – muncești pentru el, când gătești – gătești pentru el, când scrii – scrii pentru El…, când vorbești – vei vorbi pentru El și vei cânta, vei glorifica numele Lui: absolut tot ceea ce vei face – vei face pentru Dumnezeul tău…
Există devoți care se raportează la un Dumnezeu aflat undeva la distanță, în lumile dumnezeiești, cele mai rafinate, “în ceruri”…, există apoi devoți – care îl consideră pe Dumnezeu – un tată, sau un iubit… Meera este exemplul minunat de iubită al lui Krishna, Meera este exemplu minunat de iluminare prin devoțiune față de Iubitul ei…
Dar, repetăm, devoțiunea trebuie să fie reală, acea iubire trebuie să existe cu adevărat, trebuie să fie copleșitoare, deplină, absolută, și astfel să reușească să penetreze toate gesturile tale – cât de mici, de zi cu zi… Ori așa ceva este extrem de rar… Devoțiune reală nu înseamnă mers la biserică, sau la templu – din frică, sau din obișnuință, sau pentru că “ce vor spune ceilalți”, sau pentru a te face remarcat de mica ta comunitate penibilă, sau din snobism, sau pentru veșnica ta târguială cu Dumnezeul care ar trebui să-ți îndeplinească dorințele, să te facă sănătos, să-ți mai aducă ceva bani, sau un soț…
Devoțiune reală înseamnă “nu există decât El”, inima mea este plină de El, mintea mea, gândurile mele sunt pline de El, vocea mea nu face decât să cânte numele Lui…
Și mai există o formă de devoțiune, aceea în care Dumnezeul, sau Iisus, sau Krishna – este copilul tău: vei avea grijă de El, îl vei privi cu smerenie, dar și cu duioșie, cu dragostea unei mame. La fel, tot ceea ce “face El”, toată Creația, totul este copilul tău… că sunt roșii, că sunt ființe, le vei iubi, vei avea grijă de ele, cu smerenie, pentru că El ți le-a dat în grijă, El a muncit, prin tine…
Adi: “Le lua cu delicatețe, cu dragoste, cu două mâini, cu dragoste… de parcă erau copilașii ei”…
Bătrânica: Așa le-a lăsat Dumnezeu, zice ea. Credeți că nu aș vrea să vă vând doar roșii mari și frumoase? Dar … atâta a putut și El să facă…
Universul îți vorbește mereu: printr-un iluminat, sau printr-o bătrânică, care vinde roșii la o tarabă în piață… Universul are miliarde de glasuri…
Îl auzi tu oare? Sau – nu auzi, nu vezi nimic, prins în alergătura ta inutilă, în nebunia, în confuzia, în schizofrenia – minții și ego-ului tău…
Oare cât de tare ar trebui să strige Universul, ca să îl auzi?? Oare ce ar trebui să facă, pentru a te opri – din furia, din egoismul, din importanța, din nebunia ta??
Indra