În ultima vreme mi s-a tot întâmplat să plâng de bucurie. Pe malul mării, la munte, în parc, la terapii. Un plâns venit dintr-un prea-plin de a simți natura, de a vedea lumea, oamenii, de a conștientiza cum este primăvara, dintr-un profund sentiment de recunoștință pentru toate astea, din smerenia de a fi un mic, mic grăunte de nisip în această lume, de a trăi! Unul dintre rezultatele constantei în practică, îmi spune Indra.
Mă minunez de diferența de percepție și îmi dau seama cu stupoare ca nu prea am trăit până acum, mereu preocupată de mine, eu, viața mea, proiectele mele…, nu am văzut lumea și în tot tumultul concentrat în jurul lui EU am omis să trăiesc, prea preocupată de cum să îmi fie bine. Și mă șochează paradoxul situației, orbirea și limitarea mea extraordinară.
Pe plan uman asta este una dintre învățăturile foarte valoroase primite de la Indra – OMULE, AMINTEȘTE-ȚI SĂ TRĂIEȘTI!!! Ieși din minte, du-te în inimă si măcar pentru câteva secunde vezi miracolul care ești, simte viața din jurul tău, privește lumea si pe celelalte ființe care sunt la fel de speciale ca și tine, mulțumește pentru că ești aici și pentru că ai simțuri să experimentezi, minunează-te de lume, fii recunoscător pământului că te susține și te hrănește. Asta înseamnă grădinița pe o cale spirituală și tocmai ce m-am înscris în grupa mică. Îi mulțumesc Indrei pentru răbdare, dincolo de cuvinte și de puterea umanului de a exprima, îi sunt recunoscătoare că îi pasă atât de mult încât să treacă peste prostia noastră omniprezentă și omnipotentă. Nici nu e de mirare că algoritmii spirituali încep cu Starea de cei 7 ani de-acasă. Și e un pic păcat pentru noi că este așa, păcat că nici lecția asta nu e încă învățată!
Am uitat lucruri atât de elementare! Îmi amintesc de relația de încredere absolută pe care o avea bunica mea cu Dumnezeu și cum niciodată nu și-a pus problema de a nu se descurca pentru că știa că are un ajutor de nădejde, avea această încredere absolută pe care eu mai apoi am început să o înlocuiesc cu încrederea în mine. Și uite așa începe și continuă suferința. Universul însă nu se lasă si mai face o încercare cu mintea formatată si vine mama care spune, într-o zi de vară în grădină, mai mult vorbind cu sine decât adresându-mi-se mie – Nu știm să îi mulțumim lui Dumnezeu! De toate ne dă! Așa este, de toate ne dă, inclusiv viață, doar că trebuie să ai un pic de smerenie în tine să vezi și să simți ca totul este un mare dar din partea Universului. Trebuie din când în când să ne oprim din nebunia personală, să ne centrăm și să mulțumim. Să ne aplecăm capetele în semn de recunoștința și să simțim asta în sufletul și în toată ființa noastră. Cum spunea apostolul Pavel …si ce ai, pe care să nu-l fi primit, iar dacă l-ai primit, de ce te fălești?!
Din smerenie se naște apoi încrederea și abandonul, dragul de viață și adevăratul trăit. Și noul mod de funcționare rămâne cu noi în funcție de timpul pe care îl acordăm fiecare pentru cultivarea lui. De alegerile zilnice, de conectarea la practică, la Maestru, la Învățături.
Prin urmare este responsabilitatea fiecăruia de a alege cum trăim, în ce ne investim timpul si resursele. Includ aici un paragraf despre a-mi găsi scuze. O fac special pentru mine pentru că asta am făcut ani la rând și acum îmi e rușine – pentru că mă văd. Este adevărat că nu am timp, de foarte multe ori lucrez excesiv de mult. Este însă la fel de adevărat că aleg acest mod de a fi și în plus, că am respirația cu mine secundă de secundă, în fiecare clipă a vieții mele, 86.400 de secunde într-o zi. Spun asta pentru că vreau să îmi intre mie, în primul rând, foarte bine în structuri faptul că a practica este o alegere personală. O spun acum în speranța de a ajuta poate pe cineva să învețe din greșeala mea. Am primit în dar o viață și în fiecare clipă din cele câte mi-au fost date să trăiesc – aleg ce fac cu darul primit. Din păcate aleg de cele mai multe ori inconștient; dar acum nici măcar aici nu mai am o scuză, pentru că am ore întregi de curs, înregistrări și exerciții care să ma învețe conștientizarea. Și mai am respirația, mereu parte din mine.
Revin la final la paradoxul de a-mi dori să fiu fericită, și la lupta de zi cu zi pentru a obține asta, la faptul dovedit că nu prea imi iese, că așa zisa fericire este scurtă, mereu depinzând de câte cineva sau ceva, și direct conectată cu frica de a nu o pierde (marea dragoste, casa, banii, până la a muri, la a pierde corpul fizic).
A apărut în viața noastră Indra și școala spirituală LiLA care ne învață smerenia, iubirea, dragul de oameni, faptul că viața este un miracol care se desfășoară în permanență sub nasul nostru și ne arată Calea prin care putem să fim parte din TOT. Cu o singură condiție! Alegerea este a fiecăruia dintre noi, în fiecare clipă. Ne spunea Indra la lucratul cu mantrele – că nici nu bănuim încărcătura și forța energetică și conceptuală a Învățăturilor vechi de mii de ani. Nu avem cum să facem asta, la început: și atunci avem încredere si practicăm, cu responsabilitate, cu înțelegerea faptului că este o muncă personală pe care nu o poate face altcineva în locul nostru; și cu drag de lumea în care trăim, pe care o construim cu gândurile noastre, cum spunea Buddha Sakyamuni.
Mulțumesc Maeștrilor pentru viețile dedicate pentru deschiderea minții și a inimii oamenilor!