Era odată un grup de oameni – ca toți oamenii, nici proști, nici deștepți, nici tineri, nici bătrâni, nici frumoși, nici urâți, nici răi, nici buni… Singurul lucru care îi deosebea de celelalte grupuri de oameni – era faptul că ei căutau ceva…, deși nu prea știau nici ei ce anume caută…: vroiau să învețe, spuneau ei…, așa credeau ei… Acești oameni erau adunați în jurul unui Învățător. Acesta le povestea că pot învăța de la întregul Univers, de la întreaga Existență, în fiece clipă, iar oamenii credeau că au înțeles asta, și că, iată, deja ei învață… Învățătorul mai încerca să le explice că “acel ceva” pe care îl căutau ei era un fel de esență neștiută, un fel de material din care provenea totul, inclusiv ei, dar de care uitase, toată lumea, cu desăvârșire. Și mai spunea Învățătorul că acea Esență este peste tot, și în flori, și în pisici, și în pietre și în vânt și în gândaci, și în oamenii buni, și în oamenii răi. Dar pentru a ajunge la “acea esență” oamenii trebuiau “să pătrundă în ei înșiși”, și pentru că asta nu era ceva ușor, sau ceva știut, trebuiau ei să facă tot felul de lucruri ajutătoare: cum ar fi să respire într-un anume fel, să pășească într-un anume fel, să iasă din mediul în care erau ei obișnuiți să trăiască, să facă tot felul de exerciții, să experimenteze, încercând să fie din ce în ce mai conștienți și mai aproape de acel centru, unde se afla Esența cea mult râvnită. Grupul nostru de oameni porni într-o bună zi spre ceea ce se cheamă o tabără. Cei mai sofisticați – o numeau “retragere”. Plecară din mediul lor obișnuit, de la oraș, de la slujbele și familiile lor – și se retrăseseră la poalele unui munte, unde, sperau ei, ca lucrând cu ei, învățând, făcând toate acele exerciții ajutătoare, să se apropie de acea Esență, și, de ce nu, poate chiar să o găsească. Grupului lor li se alătură o pisică. Oamenii o cunoșteau de când fusese un puiuleț, dintr-o altă tabără a lor de acest fel, atunci o hrănisesră, o mângâiaseră, îi făcuseră fotografii, și astfel își închipuiau ei că o cunosc…, ba chiar că aceasta le aparține. Legătura dintre pisică și oameni le dădea acestora din urmă senzația că pisica este a lor: așa fac oamenii, mereu își însușesc câte ceva: locuri, oameni, pisici…, mereu vor “să aibă” câte ceva: o casă, o pisică, un alt om, pe care-l numesc ei partener sau copil sau prieten. În plus, afecțiunea și timpul investit în acea pisică le mai dădea o senzație de utilitate, de ființe bune, mărinimoase, iubitoare. La rândul ei, pisica simțea...

Lanțul amintirilor De mult, atunci cand oamenii traiau într-o aparentă egalitate demnă de scandat și aplaudat minute în sir, îmi căutam echilibrul plimbându-mă prin parc, asta dacă nu cumva mesteream la Fordul meu fabricat înainte de război. M-am prins, după ’90, într-un joc fals, care și astazi continuă să fie jucat încă de câțiva jucatori, care nici măcar nu mai pot observa că au schimbat atât de des regulile în timpul jocului, încât acesta a fost complet scăpat de sub orice control. Șansa lor….  cei implicati în joc, pionii, au ajuns atât de atrofiați încât nici măcar nu înteleg ce trăiesc… Hălăduiam zilele trecute încercând să recapăt gustul și parfumul trăirilor din ultimii ani ai secolului 20. Pașii m-au purtat spre banca care mă primea cu brațele deschise ori de câte ori căutam liniștea. Eram convins atunci că echilibrul îl gasesti aiurea, în afara ta, în bunăvoința altora sau în banii oferiti mamelor omizi… Locurile, deși radical schimbate grație anilor premergatori alegerilor, nu-și schimbaseră enigmatica respirație. Banca, cocârjită de greutățile celor care și-au vărsat lacrimile pe ea, a lăsat locul unei bănci robuste, platită probabil cu de multe ori greutatea ei în aur – în aceiași ani premergători alegerilor. M-am așezat pe această bancă nouă și am simțit imediat diferența….. În fata mea – același trunchi secular (cu câteva inele anuale mai întelept), străjuia un anemic băț, partial uscat, de care atârna un carton pe care scria “plantat de ….” În stânga se balansa un leagăn gol cu unul dintre  lanțuri rupte, probabil de la cele câteva kilograme în plus – ale unei Personalități trecute cu mult de 50 de anigreutate, și mai mult ca sigur nu al calității produsului importat de peste mări și țări, care probabil a amortizat și costul vaporului care l-a cărat. Croșetam tăieței. Mi-am dat seama că sunt prins în banalul cotidian și m-am resetat. Vântul mi-a mulțumit trecând printre frunzele stejarului, iar o ramură aflată lângă leagăn m-a salutat. M-a trecut un fior de plăcere și o picătură de pe frunte mi-a cazut pe mână. Apoi alta și alta. Mi-am sters fruntea, dar era uscată. Ploua. O ploaie bună, care te face să crești. Picăturile cerului sărutau frunzele stejarului care se plecau spre pământ. Una din frunze invita picăturile spre a curge pe lanțul rupt al leagănului. O imagine fascinantă. De la mai puțin de 50 cm deasupra pământului, picăturile care veneau de pe frunză și își continuau drumul pe lanț – atingeau pământul, formand o mica oază. Pământul era uscat acolo pentru că era protejat de coroana stejarului. Atunci a venit o vrăbiuță care a băut apa din mica baltă, apoi s-a tăvălit prin nisipul uscat aflat alături și a intrat cu...

Fragment din comentariu la MAHAYANA UTTARA TANTRA… (Școala de Joi, 24 oct 2013)   Cuvinte cheie: iluminare, ego, natura reală, starea de buddha…  Astăzi vom încerca să comentăm una dintre importantele tantre budhiste, Mahayana Uttara Tantra, și atunci referirile pe care le vom face astăzi vor fi predominant la practica buddhistă. Sunt însă doar niște referiri, doar niște repere: “Adevărul” este același, indiferent de cuvintele care îl descriu. Ori acele cuvinte sunt diferite, pentru că ele aparțin unor școli, culturi, timpuri, grade de înțelegere și de abstractizare, – diferite. Buddhiștii au atins însă culmile înțelegerii, abstractizării, și practicii… și atunci o să “ne folosim” și noi astăzi – de înțelepciunea lor. Întreaga filozofie și întreaga practică a buddhiștilor își susține, în mod răspicat, ca scop final – iluminarea. Și ei repetă de foarte multe ori acest lucru: faptul că întregul drum străbătut de către fiecare om în evoluția sa, și aici vorbim despre evoluție a speciei și apoi despre evoluția individului în parte, toate aceste eforturi și tot ceea ce experimentează și învață ființa omenească în nenumăratele sale vieți, toate acestea au drept țel final, iluminarea. Și atunci, tot ceea ce fac ei concret, ca practică spirituală, religioasă, dar și ca filozofie a vieții cotidiene, o vor face în acest scop, pe măsura puterilor și înțelegerii fiecăruia. Dar scopul lor este bine știut, iar “învățătura” despre acest scop este transmisă de mii de ani, în școlile spirituale, dar și în cultura popoarelor respective, fiecare tânăr, fiecare copil aude câte ceva despre iluminare, despre “eliberare”… Spuneam că tantrele insistă mereu asupra acestui lucru: scopul final este iluminarea. De ce? Pentru că omul recade în viața sa cotidiană și uită de ce practică și înspre ce se îndreaptă. Acesta ar fi un scop al repetiției. Pe lângă reamintire, un alt scop ar fi “refugiul”, adică să ai de ce “să te agăți” în viața ta de zi cu zi, să știi că ai de mers într-o anumită direcție, eventual ajutat de o școală, alături de alți practicanți, asta îți dă cumva motivația de a merge înainte, dar te și sprijină în eforturile tale, faptul că nu ești singur: sunt acolo învățăturile, sunt acolo alți practicanți, și desigur, un maestru. Am vorbit despre iluminare așa cum o descriu budhiștii și cum este descrisă în Mahayana Uttara Tantra. Axioma de la care vreau să plecăm și astăzi, și care este de ținut minte, este că Esența tuturor ființelor este aceeași. Acesta este axioma de la care plecăm mereu și la care ne întoarcem mereu: faptul că toate lucrurile și fenomenele și ființele și oamenii au aceeași Esență. Și de fapt, iluminare – înseamnă a regăsi acea Esență, a trăi în acea Esență. Asta...

  Am stat trei ani in varful muntelui privind la libertatea pe care o descoperisem dincolo de capetele sforii ce tinea biluta prizoniera (citește povestea ”biluței prizoniere” pe http://revista.casaretro.ro/revista/article.do?id=210 ). Totul era minunat, linistea ce ma inconjura era uneori  usor agresata de un “furnicar” de la poalele muntelui, pe care cu atata greutate reusisem sa-l escaladez. Am dialogat cu sufletul meu, in acest rastimp, daca este drept, ca poate intr-un mod egoist, nu am  privit spre cei ce asteptau mesajele mele. Mesajele au ajuns la multi chiar daca nu au fost puse pe hartie. Totusi o experienta din acest rastimp m-a determinat sa revin si sa scriu. Era o seara instelata, placuta, cu adieri inspirante cum poate doar unicitatea momentului  in care ma aflam o putea genera. Langa mine a aparut un personaj interesant, bland, cu o varsta incerta, poate chiar tinzand catre infinit. Aceasta aparitie  m-ar fi speriat cu ceva timp in urma, si tocmai aceasta liniste ce ma stapanea, m-a mobilizat. Cine era si ce dorea aceasta Prezenta? M-a surprins vorbindu-mi despre povestea mea  cu casuta, sfoara si bila, fara sa i se  miste nici macar un fir de par, cu toate ca vantul adia bine. M-a intrebat ce fac acolo singur, daca nu m-am plictisit si daca nu imi este dor de viata de la poalele muntelui. I-am multumit pentru intrebare si i-am raspuns ca  sunt echilibrat  in orizontul meu de vedere. -Dragul meu, am o oferta speciala, de nerefuzat, pentru tine. Cunosc un loc extraordinar in care grijile nu exista, bucuria este la ea acasa, belsugul este vesnic, ce zici ai vrea sa cunosti acest loc. M-am uitat cu atentie la seriozitatea Prezentei si am inteles ca eram in fata unei noi lectii. Evident si a deciziei “DA sau NU”, doar traim intr-o lume recunoscut duala, de cei mai multi, in care, in fiecare clipa mintea ne pune la treaba in folosul ei (chiar daca teoretic stim ca nu este asa) . -Bine si ce inseamna acest pas pe care mi-l propui? -Priveste jos la furnicarul de oameni ( imi era clar ca imi cunostea gandurile). Toti asteapta sa obtina viza pentru a putea calatori spre acel loc, iti ofer sansa sa faci aceasta calatorie imediat, stampila pentru viza este la mine in buzunar. M-am uitat inca o data atent la Prezenta, incercand sa inteleg lectia care imi era data. -Bine am incredere !… (totusi cu o oarecare retinere). Brusc m-am trezit in fata unui vames extrem de amabil si surazator, care mi-a cerut viza urandu-mi bun venit si spunand ca nu voi regreta ca am ales sa vizitez acest loc. Am fost preluat de doua tinere gazde care mi-au prezentat acel loc care intr-adevar...

(din Școala de joi…)   Indra: Haideți să vedem de unde putem începe discuția asta despre violenţă… eu aș începe-o de la acea “atitudine LiLA” pomenită la cursul reiki-LiLA. Vorbeam noi atunci că ar exista o “atitudine LiLA”, erau acolo “Încercările LiLA” și mai adăugasem, ca o trăsătură definitorie, non-violența… Atitudinea LiLA bine-nțeles că nu este proprietatea noastră, bine-ar fi ca ea să fie proprietatea tuturor… Ce facem noi? ne străduim să o conturăm teoretic, încercăm să o mai și aplicăm, și să o propunem și altora, ca alternativă de viață și gândire… (“să încercăm” vine de la “Încercările LiLA”…). Ne străduim acum să explicăm se înseamnă să fii non-violent…   Pentru a reuși să fim non-violenți – ar trebui să înțelegem de ce suntem violenți.   – Nu suntem educaţi să nu fim violenţi? – Dar nu moştenim violența? – Păi educaţia este și ea o moştenire. De exemplu, francezii sunt mult mai puţin violenţi, aparent ei sunt mai civilizaţi; alte popoare la fel, chiar dacă sunt un pic mai ironici, aparent sunt mai educaţi și mai non-violenți…   Indra: Şi atunci englezii sau francezii cei educaţi, nu sunt violenţi? – Aparent nu.   Indra: Bun. Atunci haideți să începem să punctăm câte ceva: putem vorbi de o violenţă exterioară (mai bine spus, exteriorizată) şi de o violenţă interioară. Putem începe discuţia de aici, există o violenţă interioară şi una exterioară. Cea exterioară este o violenţă manifestă, manifestată, vizibilă, uşor de recunoscut. Cea interioară este mai greu de depistat. Voi vorbiți aici doar despre aspectul exterior, cel educațional și relațional al violenței… și așa este: aparent există popoare mai civilizate. Și da, sunt mai civilizate din anumite puncte de vedere culturale, comportamentale… dar violență înseamnă mult mai mult: înseamnă și alcoolismul acelor popoare, snobismul, înseamnă xenofobia, discriminarea, concurența politică, atitudinea de concurență, în general, lăcomia, scopurile care scuză mijloacele, și infinit de multe alte aspecte… care, și acestea, sunt tot superficiale, exterioare! Sunt tot forme de violență, chiar majoră!!! numai că, acestea sunt (mai) acceptate, (mai) acceptabile social și cultural.   Ori eu aș vrea să vorbim mai mult despre acea violență interioară… De ce? Pentru că o violenţă exterioară nu poate exista fără o violenţă interioară! Pentru că ea nu are de unde să apară. Trebuie s-o creeze cineva, să iasă de undeva… Și atunci, ca să înțelegem violența, în oricare manifestare a ei, oricât de mare, mică, acceptată sau neacceptată cultural, trebuie să vorbim, de fapt, despre violența interioară.   Haideți s-o luăm altfel: violenţa este de fapt interioară, şi poate rămâne interioară sau se poate exterioriza. Poate rămâne interioară prin educaţie, sau prin reprimare, sau prin neînțelegerea ei… Popoarele mai civilizate, despre care vorbeați voi,...